Româna s-a scris vreme de câteva secole mai ales cu litere chirilice. Alfabetul latin a devenit oficial în Țara Românească în 1860 și în Moldova în 1862, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Până atunci, cititorii întâlniseră deja litere latine în cărți, în presă și în scrieri care amestecau caractere din ambele alfabete.
Un exemplu al vechii scrieri este Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, din 1521. Neacșu îl avertiza pe judele Brașovului despre mișcările trupelor otomane la Dunăre. Introducerea urmează o formulă în slavonă, iar cea mai mare parte a mesajului este în română. Ambele limbi sunt scrise cu litere chirilice, așa cum se obișnuia în documentele epocii.
În secolul al XIX-lea, schimbarea s-a văzut mai întâi în paginile unor cărți și ziare, unde litere familiare astăzi apăreau alături de slove vechi. Școlile, administrația și tipografiile au trecut la noua scriere în ritmuri diferite. Chiar și după adoptarea oficială a alfabetului latin, cărturarii au continuat să discute cum să noteze sunetele românești și cât din originea unui cuvânt să se vadă în forma lui scrisă. Un elev putea astfel să învețe literele latine la școală și să întâlnească încă litere chirilice într-o carte de slujbă tipărită înainte de Unire.
De ce se scria româna cu litere chirilice
În Țara Românească și în Moldova medievală, slavona era folosită în biserică și în cancelariile domnești, unde se redactau acte și se păstrau registre. Cei care scriau și copiau aceste documente cunoșteau alfabetul chirilic. Pe măsură ce româna a intrat mai des în corespondență, în acte și în cărți, scriitorii au folosit literele pe care le aveau deja la îndemână.
Scrisoarea lui Neacșu este cel mai vechi document compact în limba română care ni s-a păstrat și pe care istoricii îl pot data cu încredere. Când o citești transcrisă cu litere latine, poți recunoaște ușor pasaje întregi din mesaj. Originalul arată și cum un autor trecea de la o formulă învățată, scrisă în slavonă, la limba în care avea de transmis o veste urgentă.
Tiparul a păstrat multă vreme aceeași scriere. La Brașov, diaconul Coresi și diacul Tudor au tipărit în 1560–1561 un Tetraevanghel în română, cu litere chirilice. Mai bine de un secol mai târziu, Biblia de la București, apărută în 1688, a fost tipărită tot în română și cu alfabet chirilic. Pe măsură ce textele religioase au devenit disponibile în română, cititorii le-au găsit în scrierea pe care o cunoșteau din cărțile de cult.
Literele latine apar și în câteva texte românești vechi. Un exemplu este Cartea de cântece, tipărită la Cluj în jurul anilor 1570–1573. Ea folosește convenții de scriere maghiare pentru a reda cuvinte românești. Astfel de lucrări au circulat cu mult înainte de adoptarea unui set comun de reguli pentru scrierea cu alfabet latin.
Cum au ajuns cele două alfabete pe aceeași pagină
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, reprezentanții Școlii Ardelene au susținut folosirea literelor latine pentru a face mai vizibilă legătura românei cu latina. În 1780, la Viena, a apărut Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, gramatica realizată de Samuil Micu și Gheorghe Șincai. Lucrarea, redactată în latină, folosea caractere latine și pentru exemplele românești. În deceniile următoare, tipografiile ardelene au publicat tot mai multe lucrări cu asemenea caractere.
În 1828, Ion Heliade Rădulescu a propus, în gramatica sa, simplificarea scrierii chirilice, astfel încât literele folosite să redea mai bine pronunția românească. În deceniile care au urmat, au circulat mai multe variante de alfabet mixt. Unele înlocuiau mai multe slove chirilice cu litere latine, iar altele păstrau o parte mai mare din scrierea veche.
Amestecul se vede și în documente personale. O scrisoare trimisă de Nicolae Bălcescu lui Vasile Alecsandri în 1847, reprodusă în Albumul de paleografie românească, folosește caractere din ambele alfabete. În același an, la Blaj, publicația Organul luminării, coordonată de Timotei Cipariu, apărea integral cu litere latine. Cele două exemple arată cât de diferit puteau scrie autori din aceeași generație.
După Unirea Principatelor, schimbarea a intrat într-o etapă oficială. În februarie 1860, ordinul publicat de Ion Ghica în Țara Românească introducea alfabetul latin în administrație și în învățământ. În Moldova, o dispoziție din 1862, asociată cu V. A. Urechia, a oficializat trecerea. În cărțile bisericești, caracterele chirilice au rămas în uz mai mult timp și au fost abandonate spre sfârșitul secolului.
Cum s-au stabilit regulile scrierii moderne
Odată alese literele latine, rămânea de hotărât cum să fie scrise cuvintele. Unii cărturari voiau ca forma scrisă să arate originea cuvântului. Pentru prânz, de pildă, a fost propusă grafia prandiu, care trimitea la forma latină prandium. Alți autori susțineau reguli mai apropiate de pronunție, pe care cititorii le puteau aplica mai ușor și la cuvinte a căror origine le era necunoscută.
În 1881, Academia Română a adoptat norme ortografice comune pentru școli. Reforma din 1904 a simplificat scrierea și a apropiat-o mai mult de pronunție. În alfabetul de astăzi, litere precum ă, ș și ț redau sunete românești prin semne adăugate unor litere latine, iar â și î notează același sunet după reguli stabilite de ortografie.
La est de Prut, scrierea a avut un calendar diferit. În perioada sovietică, în RSS Moldovenească s-a folosit un alfabet chirilic adaptat după cel rusesc. Grafia latină a fost reintrodusă prin lege la 31 august 1989. Forma sovietică a alfabetului și slovele din vechile cărți românești aparțin astfel unor perioade și tradiții de scriere diferite.
Dacă pui alături un facsimil al Scrisorii lui Neacșu, scrisoarea lui Bălcescu din 1847 și o carte școlară de la începutul secolului XX, poți urmări schimbarea pe pagină. În primul document vezi slovele chirilice, în al doilea apar ambele feluri de litere, iar în cartea școlară recunoști alfabetul de astăzi, chiar dacă unele cuvinte se scriau încă altfel.