Pagina de jurnal – 27 februarie 2009
Sunt acasa. Acasa la ai mei in Slobozia.
E deja intuneric afara. Nu stiu cat timp a trecut de cand am ajuns aici. Cateva ore cred.
Am luat o pastila. Nu stiu ce era. Mi-a dat-o mama. A spus ca era un calmant. Cred ca si-a facut efectul pentru ca nu mai simt nimic; ma simt amortita toata. Pana si mintea. Nu pot gandi concret… Nu ca puteam si inainte. Ale dracu’ droguri ce fac din noi… E clar ca nu mai pun gura pe asa ceva, oricat de mult ar vrea ai mei sa ma „calmez”.
Sunt suparati pe mine. Sunt dezamagiti. Dar nu din cauzele pe care le-ar fi crezut EL. Mama ma avertizase de la bun inceput in legatura cu el. De ce oare nu am ascultat-o? Ah, da, stiu de ce: ma indragostisem deja de el. Era exact genul de om pe care il cautasem intotdeauna… I hate him!
I still love him!
Oh, Doamne! Ce am sa ma fac? Cum am sa pot vreodata sa trec peste toata situatia asta? Cum sa nu ma gandesc la faptul ca nu ii voi mai simti sarutarea, sau atingerea… cand nu voi mai vorbi cu el asa cum o faceam… cand il voi vedea in fiecare zi din viitorul apropiat…?
Cativa amici m-au sunat dupa ce mi-au vazut un status pesimist pus pe mess. M-au intrebat ce am, daca ma descurc, ce zic ai mei, ce ar putea ei sa faca pentru mine. Macar de-ar fi putut face ceva pentru mine. Ce puteam sa le spun? Le-am zis pe larg cate ceva, sa isi faca o idee ca ceva nu era deloc in regula cu mine… dar mai mult de atat nu am avut puterea sa o fac.
Today i quit my job…