Adriana MELNIC

“Chiar nu intelegi ca nu sunt interesata?” intreba Roxana cu o incruntare adanca a sprancenelor blonde. “Vezi-ti de treaba ta si lasa-ma pe mine in pace. Bine?”

El zambi dulce in dreapta ei.

“Faptul ca practic te-ai aruncat in bratele mele mai devreme ar spune o cu totul alta poveste, domnita,” replica tanarul cu o nota de superioritate.

“Prostia ta, domnule, nu va putea fi surclasata decat de incapatanarea ta stupida si copilaroasa,” ii zise tanara suparata, uitandu-se drept inainte. “Iar aceasta incapatanare nu face decat sa ma irite si mai mult.”

Surasul tanarului nu disparu de pe chip nici macar o clipa, dar Roxana incerca pe cat posibil sa isi pastreze privirea in fata si sa nu traga cu ochiul la el. Nu dorea sa ii dea satisfactia curiozitatii ei.

El desfacu bratele intr-un gest larg care lovi, din greseala sau pura indiferenta, o trecatoare din dreapta lui. Femeia se opri, masandu-si bratul acolo unde fusese lovita si fu foarte indignata cand el nici macar nu isi ceru scuze.

“Pai, vezi?” intreba el  fara sa dea atentie femeii lovite, continuand sa mearga in acelasi ritm cu Roxana. “Daca esti stresata, ai nevoie de ceva linistitor. Si ce poate fi mai bun ca o seara romantica in oras cu mine?”

“Aproape orice,” raspunse sec Roxana cu o rotire lenesa de ochi verzi.

Excesul lui de incredere in sine incepea sa o dezguste.

“A, aproape!” exclama fericit tanarul, aratand cu un deget in directia ei. “Deci exista o speranta.”

“Doar in cele mai frumoase vise ale tale. Si chiar si atunci doar daca sunt nevoita sa aleg intre tine si a fi devorata de o haita de lei.”

“Haide! Nu se poate sa fie asa o tortura,” se planse tanarul.

Omul nu avea sa renunte – asta era clar. Iar Roxana era foarte aproape de punctul de a scoate la bataie lectiile de judo din copilarie. Decise intr-un final, insa, ca ar fi fost doar o irosire de energie din care, oricum, ducea lipsa. Ce adevarata era acea vrba din batrani: o belea nu vine niciodata singura.

In timp ce tanarul continua sa mearga inainte catre Piata Universitatii, Roxana se opri brusc, astepta o secunda ca el sa treaca pe langa ea, apoi intra pe o alee la dreapta, perpendiculara pe Bulevardul regina Elisabeta. Barbatului ii lua putin timp sa isi dea seama unde disparuse si sa mearga dupa ea, dar pentru Roxana era destul. Scoase din geanta cheile de la masina, o descuie cu o apasare de buton si deschise portiera din spate.

Dadu jos rucsacul de pe umeri si il puse pe bancheta din spate, inchise portiera si privi catre bulevard. Se astepta sa il vada pe tanarul in costum cenusiu alergand catre ea dar acesta mergea foarte linistit – gales chiar – in directia ei, cu mainile in buzunarele pantalonilor. Stia ca nu avea unde sa mai fuga pana nu pornea masina. Sau poate il linistise putin realizarea ca aleea respectiva avea privire directa la sectia Politiei Municipiului Bucuresti.

Roxana deschise portiera din fata si vru sa intre la volan.

“Stii, eu nu fac de obicei chestii de genul asta, in caz ca ma crezi un nebun sau obsedat…” zise el cand ajunse destul de aproape incat ea sa il auda.

“Iar eu ar trebui sa ma simt flatata ca faci asta in cazul meu?” intreba Roxana, intrand in masina si punand cheia in contact.

“OK, recunosc ca nu a fost o idee prea stralucita sa te urmaresc,” declara sincer tanarul, pozitionandu-se in fata portierei soferului. “Dar vroiam sa ma asigur ca te mai pot vedea si in viitor. Ai putea macar sa imi spui cum te cheama.”

In locul unui raspuns verbal, Roxana intoarse cheia in contact iar masina porni instant, apoi o puse in marsarier.

Iar in momentul urmator, masina pleca de pe loc.

iPod-ul se opri brusc dupa nu mai mult de zece pasi pe bulevard.

Roxana injura in barba, incercand sa il deschida din nou, si isi aminti ca bateria player-ului fusese pe rosu cu o seara in urma. Ar fi trebuit sa il incarce… Il baga la loc in geanta. Nu era o tragedie faptul ca nu putea recapitula cursul de literatura – il stia deja destul de bine – dar lipsa lui insemna o invadare fonica a urechilor cu tot ceea ce insemna viata intr-un oras de marimea Bucurestiului: vocile trecatorilor, caini latrand, claxoane si sunete provocate de motoare si roti. Totul se amesteca intr-o cacofonie abia suportabila.

Iar in acel miriad de zgomote la decibeli inalti, tanara distinse, cu o nota de iritare, o voce cunoscuta.

“Hei! Stai putin!” il auzi strigand dupa ea pe acelasi tanar din scara blocului.

Venea dupa ea. Nu putea fi pentru ca scapase ceva cand se impiedicase mai devreme – se uitase in jur ca sa se asigura ca nu ii ramanea nimic in urma. Atunci, de ce fugea dupa ea?

Ziua aceea incepuse cum nu se putea mai prost. Mai intai uitase sa hraneasca pisica, apoi sunase N., apoi se facuse de ras cand cazu in bratele tipului aluia… si acum se tinea dupa ea! Roxana spera ca toate acestea nu erau o prevestire a vreunui dezastru cu achizitionarea aparatului IR sau cu sedinta foto din dupa-amiaza aceea.

Ce era atat de greu de inteles in fraza “nu sunt interesata”? Chiar nu putea accepta un “nu” categoric?

Tanara ofta sonor. Masculii ramaneau un mister pentru ea, la fel ca si sistemul lor intern de gandire si rationalizare.

Nu, nu avea sa se lase prinsa in vreo plasa aruncata de omul acela, nici macar din greseala. Dupa toate minciunile ce ii fusesera spuse si suferintele prin care trecuse la mana cuiva care nu a stiut sa o pretuiasca, nu avea sa mai lase vreun barbat sa ii suceasca mintile doar pentru ca mai apoi sa ii franga inima.

Asa ca isi continua drumul, fara sa incetineasca sau sa priveasca inapoi, croindu-si drum printre oamenii de pe trotuar.

Isi intoarse insa capul pentru a urmari troleibuzul 85 cum tragea in statie… si vazu cum, pe langa ea, trecu barbatul in costumul cenusiu, fugind catre 85. Se urca in ultimul moment si puse piciorul – si pantoful destul de scump – in usa troleului, tinand-o deschisa si masina pe loc. O privi victorios si intinse o mana catre ea.

Roxana, insa, doar isi roti ochii verzi si merse mai departe.

Nu facu alti zece pasi ca il vazu iarasi pe barbat fugind pe langa ea, oprindu-se la circa o suta de metrii distanta si incepand sa faca semn, cu o mana ridicata, inspre strada. Roxana ridica sprancenele la miscarea aceea foarte newyork-eza, rupta parca din filmele de la Hollywood, dar fu totusi surprinsa cand aceasta dadu rezultat – un taxi galben trase pe dreapta chiar langa tanar. Tanarul deschise portiera din spate si ii facu semn sa se urce, indicand interiorul masinii cu o palma ridicata.

Frustrarea incepu sa isi faca simtita prezenta. Roxana isi inclesta maxilarul dar trecu mai departe, lasand barbatul sa se descurce cu taximetristul care ii adresa cateva injuraturi de suflet ce ii avea ca protagonisti pe tanar si neamurile acestuia de gradul I.

Dupa putin timp, scapand din cearta cu taximetristul, tanarul cu parul lui o ajunse din urma si  isi potrivi mersul cu al ei.

“Sa nu-mi spui ca vrei sa iei metroul!” zise el, o masura de frica strecurandu-i-se in glas.

Roxana cobori scarile grabita, incercand sa aproximeze cat timp avea sa piarda in aglomeratia de dimineata.

Avea noroc atunci cand trebuia sa ajunga la facultatea ei, care se afla chiar la Piata Universitatii. In mod normal, pe jos ajungea in zece minute, cu tot cu achizitionarea unei cafele de la KFC sau McDonald’s. Din pacate, insa, nu avea sa fie cazul in dimineata aceea. Trebuia sa ajunga pana in ora 09:00 la Magazinul Titan pentru a se intalni cu prietenul care ii facuse rost de un aparat foto modificat pentru fotografii infrarosii. De mult visase la unul dar nu gasise pe nimeni de incredere de la care sa il cumpere. Pana de curand.

Gandul ca in cateva ore avea sa tina in maini primul ei aparat foto IR o umplea de nerabdare. Avusese prea putine motive sa zambeasca in ultimele luni. Si dupa atatea necazuri si ingrijorari, putea visa la momentul in care avea sa plece, dupa terminarea sesiunii, cateva zile pe la munte ca sa testeze noua ei jucarie.

Coborand ultimul set de scari, auzi telefonul incepand sa sune, fapt normal in viata ei de zi cu zi… daca nu ar fi fost melodia aleasa special pentru o anume persoana. Nu ii venea sa creada ca indraznea sa o sune dupa ce se intamplase, dupa tot ce ii spusese. Nu isi putea imagina ca dupa atatea luni mai avea curajul sa o contacteze – si la o ora atat de matinala.

Fu atat de socata incat se impiedica si ateriza cu nasul in pieptul unui barbat care statea la intrarea in bloc. O prinse in brate strans, asigurandu-se ca se poate tine singura pe propriile picioare inainte sa ii dea drumul.

Se uita in jur, verificand daca ii cazuse ceva apoi o intreba pe un ton grav dar surprinzator de melodios:

“Esti bine?”

“Da, sunt in regula,” zise Roxana, recapatandu-si o postura mai demna si injurand in gand faptul ca nesimtitul o sunase si cauzase acea scena umilitoare. “Mersi.”

Roxana isi ridica ochii si se uita la barbat. La tanar, se corecta ea, daca avea sa se ia dupa chipul lui. Nu putea sa aibe mai mult de 25 de ani. Avea parul negru lung prins intr-o coada la spate, iar ochii lui caprui o priveau, parca, cu un foc interior. Era nebarbierit de doua zile iar cearcanele de sub ochi indicau lipsa de somn din noaptea aceea. Era insa – privit cu ochi de fotograf – un barbat chipes, cu linia barbiei dreapta si puternica, nasul acvilin si frunte inalta. Ar fi putut fi un model de succes daca profita de cei peste 1,80 metrii inaltime si de corpul suplu dar clar lucrat.

Barbatul zambi larg, dezvelind dinti putin ingalbeniti.

Fumator.

“Ai putea sa imi multumesti dandu-mi numarul tau de telefon,” ii spuse sarmant. “Locuiesti aici?”

Roxana se incrunta putin. Ingamfarea si tupeul lui erau iritante, iar ea se saturase de replici stupide de agatare, cu atat mai mult cu cat ii erau adresate in scara de bloc.

“Nu dau informatii de genul asta persoanelor straine,” replica scurt.

“Nu trebuie neaparat sa iti fiu un strain,” zise el.

“Foarte suav, domnule. Dar nu sunt interesata,” raspunse Roxana pe un ton sarcastic, deschizand usa masiva de la intrare, iesi din bloc si se indrepta catre bulevard.

Isi scoase iPod-ul din geanta, puse castile in urechi si dadu drumul la cel mai recent curs de literatura Shakespeariana, recapituland pentru examenul programat la ora 12:00.

07:00

Ceasul de pe noptiera incepu sa sune atat de sacaitor si de cicalitor incat Roxanei ii fu greu sa tina ochii inchisi. Incepuse deja sa urasca alarma si se gandea serios sa o apuce si sa o tranteasca de podea cat putea de tare. Bucatelele in care s-ar fi sfaramat i-ar fi prevestit cate ore putea dormi in plus in fiecare dimineata. Insa prefera sa intinda o mana si sa opreasca infernala sonerie.

Trei ore de somn. Avusese parte doar de trei ore de somn in noaptea aceea. Ceva mai bine ca in alte nopti luna aceea dar tot nu indeajuns. Programul acela incepea sa isi faca simtite efectele. Asta primea cand lucra si la licenta pentru facultate dar si pentru diversele proiecte din timpul liber. Poate ar fi fost timpul pentru o pauza… cateva zile de relaxare si odihna prin vreun coltisor al tarii. Poate.

Cu miscari lente, Roxana se ridica din pat si, cascand, se intinse. Da, parca se simtea deja mai inviorata. Facu un dus rapid si rece apoi deschise sifonierul.

Rochia noua neagra? Sau blugi tigareta si un top haios?

Tanara trase cu ochiul pe fereastra. Soare si cer senin. Era sfarsit de primavara, dar una mai calda decat se asteptasera meteorologii. Temperturile trecusera de 25 de grade Celcius. Ploile insa isi faceau aparitia aproape in fiecare seara. Luand in considerare programul care il avea in ziua aceea, se decise la jeans, un top fara maneci si larg din satin cu un model abstract in culori verzi si galbene, geanta de piele maro, balerini si o esarfa legata de geanta pentru orice eventualitate. Cateva accesorii ca sa termine look-ul si un machiaj discret si era gata de plecare.

Dupa ce se asigura ca avea tot ce era nevoie in rucsacul pentru aparatul foto, lua cheile si iesi din apartament.

Numele ei era Roxana Mara Enescu. Avea 24 de ani si era studenta la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii Bucuresti. Avea putin peste un metru saptezeci inaltime, ochii verzi si parul blond natural. Constitutia ei stupla si chipul exotic o facusera atractia catorva case de moda care ii cerusera sa le fie model, dar Roxana fusese intotdeauna mai interesata de a face ea fotografii decat a fi in fata obiectivului. Era modul ei de a se exprima si principalul motiv pentru care decisese sa plece din orasul ei natal Timisoara si sa petreaca, cel putin, anii de facultate in capitala. Mai accepta, din cand in cand, sa ajute prieteni fotografi atunci cand nu aveau model.

Desi fusese nevoita sa locuiasca la inceput intr-o garsoniera prin Baneasa, platita din contul frumusel al parintilor ei, acum Roxana incepea sa fie cautata de catre reviste si ziare pentru a le face pictoriale si, respectiv, editoriale. Da, fotografia si cuvantul scris fusesera intotdeauna pasiunile ei iar acum, dupa ani de chin si practica, putea trai intr-un apartament de trei camere pe Bulevardul Regina Elisabeta, aproape de parcul Cismigiu, din propria ei munca. Desigur, parintii ei mai transferau bani uneori in contul ei la ocazii – sume destul de mari – dar ea si Musia puteau trai foarte bine si fara ajutorul lor. Ba chiar isi deschisese un cont special la o banca elvetiana pentru a…

Musia!

Facand cale intoarsa – nu ajunsese nici macar la parterul blocului – Roxana descuie usa apartamentului si se uita in jur. Musia veni agale din sufragerie, se opri la cativa pasi in fata tinerei si incepu sa isi linga o labuta.

Roxana isi miji ochii la pisica neagra.

“Ai avut noroc ca mi-am adus aminte,” ii zise pe un ton putin amuzat. “Daca nu, azi erai la regim.”

Musia isi ridica ochii catre stapana ei, ochii mari galbeni privind-o intens.

“Hai, nu te uita la mine asa,” se planse Roxana. “Stii bine ca te-ai cam ingrasat. Ar fi bine sa nu mai dormi toata ziua si sa faci ceva miscare din cand in cand.”

Incepand sa toarca, pisica se duse la picioarele stapanei si incepu sa se dea incolo si incoace, arcuindu-si spatele languros.

Roxana ofta.

“Of, bine, bine… Treci in bucatarie sa iti pun de mancare.”