Adriana MELNIC

Dupa intamplarea din acea dimineata, Roxana fu distrasa mai tot timpul. Se astepta ca totul sa o ia la vale si ca toate planurile ei pe ziua respectiva sa fie distruse de o forta divina care nu o suporta pe tanara fotografa.

Intalnirea cu amicul ei la Magazinul Titan, insa, si achizitionarea aparatului foto IR mersesera ca pe roate. Aparatul era intr-o stare perfecta iar Alex ii facuse un discount pe loc cand vazu cat de neagra era de suparare dupa ce cobori din masina. Cu aparatul pus, in siguranta, in rucsac, Roxana se indreptase catre facultate iar discutia cu cele mai bune prietene – care fie aveau cursuri tot la facultatea de litere, fie avusesera treburi prin centru – o ajutase sa scape de o parte din frustrarea acumulata din cauza lui N. si a tipului in costum cenusiu.

Examenul la literatura mersese si el cu brio, iar Roxana iesi din amfiteatrul unde avu loc testarea cu barbia ridicata si un zambet larg pe buze.

Se simtea mult mai bine. N. nu mai sunase asa ca tanara lasa totul in urma, acolo unde era normal ca trecutul sa ramana, si merse mai departe. Odata iesita din examen, urca iar in masina si se indrepta catre Otopeni. In mod normal, nu ii lua decat o jumatate de ora ca sa ajunga la destinatie din Piata Universitatii dar aglomeratia pana in Baneasa o lua prin surprindere. Nu se asteptase ca intr-o zi de saptamana, la o ora trecuta de pranz, sa fie atata lume care vroia sa iasa din Bucuresti incat sa o intarzie pe ea cu jumatate de ora.

Carmen nu avea sa fie prea bucuroasa, dar o barfa mica ar fi putut sa o imbuneze putin. Mai ales ca avea ce sa ii povesteasca.

Ajungand la vila femeii din Otopeni, Roxana trase masina langa gardul curtii imense, lua rucsacul de pe bancheta din spate si incuie masina. Isi puse mana deasupra ochilor ca paravan impotriva soarelui puternic si privi in sus catre etajul superior al vilei. Locul devenise aproape ca o a doua casa, iar Carmen…

Carmen Toma era una dintre cele mai faine personae pe care le intalnise Roxana vreodata. Nascuta in Bucuresti, femeia de 36 de ani stiuse la ce sa se astepte atunci cand a pus pe picioare o agentie de modeling in urma cu aproape opt ani. De atunci, ea lucrase, oricand fusese posibil, cu oameni tineri, la inceput de cariera, ajutandu-i sa se specializeze in meseria lor, sa adune experienta si sa le dea un plus de incredere.

Iar Roxana nu fusese deloc surprinsa cand primise un telefon intr-o zi de la secretara lui Carmen pentru a-i cere ajutorul la o sedinta foto. Din acel moment, Carmen apela la ea cam de doua ori pe luna cu diverse proiecte, chiar daca perioada de “expunere” se terminase de multa vreme.

Carmen ii devenise o prietena apropiata Roxanei si o clienta loiala, iar tanara o iubea enorm. Carmen era genul de femeie matura care isi pastrase partea jucausa si tanara a personalitatii. Era mondena, cocheta si sarcastica. Se imbraca intotdeauna la moda dar isi pastra si propriul mod de a combina hainele si accesoriile. Ii placeau cocktailurile si tigarile slim, iar inteligenta ei si cunostintele ei generale i-ar fi facut pe unii dintre profesorii Roxanei sa se simta rusinati.

Fara sa bata la usa sau sa sune la sonerie, Roxana intra in casa – fusese intotdeauna incurajata sa se simta ca acasa acolo. Bichonul lui Carmen, o catelusa alba si pufoasa numita Zizi, o intalni pe Roxana in hol, sarind si latrand de bucurie.

“A, in sfarsit ai ajuns!” o auzi pe Carmen strigand dintr-o camera adiacenta care fusese transformata in studio foto.

Imbracata intr-o rochie de satin verde inchis, care se oprea deasupra genunchilor, Carmen iesi din camera-studio sa o intampine pe tanara. Parul ei lung si roscat sclipea in lumina soarelui care intra prin ferestrele mari in stil victorian, iar ochii ei verzi o priveau pe Roxana cu o egala masura de bucurie si iritare.

“Incepeam sa ma ingrijorez.”

“Buna, Carmen. Scuze de intarziere dar e ciudat de aglomerat la Baneasa azi,” explica Roxana.

“Stiu, draga mea. Stai linistita,” o asigura Carmen. “Aceeasi problema a avut-o si modelul de azi. Ti-am zis ca e pentru Men’s Health, nu?”

“Da, mi-ai trimis totul in e-mailul de ieri. Dar nu mi-ai spus cine e model pentru sedinta asta.”

“Hai sa iti fac cunostinta. Tudor!”

Pe cat de linistita fusese Roxana cand intrase in casa, atat de surprinsa fu sa vada cine era Tudor atunci cand acesta iesi pe hol.

“Chiar nu intelegi ca nu sunt interesata?” intreba Roxana cu o incruntare adanca a sprancenelor blonde. “Vezi-ti de treaba ta si lasa-ma pe mine in pace. Bine?”

El zambi dulce in dreapta ei.

“Faptul ca practic te-ai aruncat in bratele mele mai devreme ar spune o cu totul alta poveste, domnita,” replica tanarul cu o nota de superioritate.

“Prostia ta, domnule, nu va putea fi surclasata decat de incapatanarea ta stupida si copilaroasa,” ii zise tanara suparata, uitandu-se drept inainte. “Iar aceasta incapatanare nu face decat sa ma irite si mai mult.”

Surasul tanarului nu disparu de pe chip nici macar o clipa, dar Roxana incerca pe cat posibil sa isi pastreze privirea in fata si sa nu traga cu ochiul la el. Nu dorea sa ii dea satisfactia curiozitatii ei.

El desfacu bratele intr-un gest larg care lovi, din greseala sau pura indiferenta, o trecatoare din dreapta lui. Femeia se opri, masandu-si bratul acolo unde fusese lovita si fu foarte indignata cand el nici macar nu isi ceru scuze.

“Pai, vezi?” intreba el  fara sa dea atentie femeii lovite, continuand sa mearga in acelasi ritm cu Roxana. “Daca esti stresata, ai nevoie de ceva linistitor. Si ce poate fi mai bun ca o seara romantica in oras cu mine?”

“Aproape orice,” raspunse sec Roxana cu o rotire lenesa de ochi verzi.

Excesul lui de incredere in sine incepea sa o dezguste.

“A, aproape!” exclama fericit tanarul, aratand cu un deget in directia ei. “Deci exista o speranta.”

“Doar in cele mai frumoase vise ale tale. Si chiar si atunci doar daca sunt nevoita sa aleg intre tine si a fi devorata de o haita de lei.”

“Haide! Nu se poate sa fie asa o tortura,” se planse tanarul.

Omul nu avea sa renunte – asta era clar. Iar Roxana era foarte aproape de punctul de a scoate la bataie lectiile de judo din copilarie. Decise intr-un final, insa, ca ar fi fost doar o irosire de energie din care, oricum, ducea lipsa. Ce adevarata era acea vrba din batrani: o belea nu vine niciodata singura.

In timp ce tanarul continua sa mearga inainte catre Piata Universitatii, Roxana se opri brusc, astepta o secunda ca el sa treaca pe langa ea, apoi intra pe o alee la dreapta, perpendiculara pe Bulevardul regina Elisabeta. Barbatului ii lua putin timp sa isi dea seama unde disparuse si sa mearga dupa ea, dar pentru Roxana era destul. Scoase din geanta cheile de la masina, o descuie cu o apasare de buton si deschise portiera din spate.

Dadu jos rucsacul de pe umeri si il puse pe bancheta din spate, inchise portiera si privi catre bulevard. Se astepta sa il vada pe tanarul in costum cenusiu alergand catre ea dar acesta mergea foarte linistit – gales chiar – in directia ei, cu mainile in buzunarele pantalonilor. Stia ca nu avea unde sa mai fuga pana nu pornea masina. Sau poate il linistise putin realizarea ca aleea respectiva avea privire directa la sectia Politiei Municipiului Bucuresti.

Roxana deschise portiera din fata si vru sa intre la volan.

“Stii, eu nu fac de obicei chestii de genul asta, in caz ca ma crezi un nebun sau obsedat…” zise el cand ajunse destul de aproape incat ea sa il auda.

“Iar eu ar trebui sa ma simt flatata ca faci asta in cazul meu?” intreba Roxana, intrand in masina si punand cheia in contact.

“OK, recunosc ca nu a fost o idee prea stralucita sa te urmaresc,” declara sincer tanarul, pozitionandu-se in fata portierei soferului. “Dar vroiam sa ma asigur ca te mai pot vedea si in viitor. Ai putea macar sa imi spui cum te cheama.”

In locul unui raspuns verbal, Roxana intoarse cheia in contact iar masina porni instant, apoi o puse in marsarier.

Iar in momentul urmator, masina pleca de pe loc.