Locuiesc vis-a-vis. Te vad in fiecare dimineata gol, cu ferestrele larg deschise. Nu ma arat, caci asta te-ar face sa zambesti. Te studiez. Numar femeile pe care le porti seara si le incercuiesc pe cele care si-au castigat dreptul sa deschida fereastra dimineata. Iti stiu chipul speriat cand esti singur si te-am vazut de atatea ori plangand dupa ce ai umilit o femeie care tocmai a plecat. Ti-am vazut toate mastile, caci intr-o zi ai lasat ferestrele deschise si la pod. Trebuie sa urci in fiecare zi treptele acelea singur ca sa-ti alegi cine vrei sa fii. Cred ca doar in trei zile din ultimul an ai trait fara nicio masca si atunci iti venea mereu in vizita aceeasi femeie; doar atunci inchideai ferestrele …toate… si trageai perdelele …toate… si plecau …toate celelalte. Intra cu spatele drept la tine, dar iesea fugarita de cat de tare te-ar fi iubit daca nu te-ar fi stiut atat de bine, atat de rau de fapt. Nu iubi, asteapta sa vin sa-ti fac curatenie!
Quote of the day
Sa vedem daca mai stiti de unde sunt replicile de mai jos. 
Satine: “You’d think that people would have had enough of silly love songs…”
Christian: “I look around me and I see it isn’t so. Oh, no.”
Satine: “Some people want to fill the world with silly love songs…”
Christian: “And what’s wrong with that? I’d like to know…”
BLOG: Urmarile trecutului – Epilog
De pe platforma de aterizare, privi in sus si o vazu uitandu-se catre el de la o terasa la un nivel mai inalt fata de locatia lui. Ochii li se intalnira chiar daca intre ei era o distanta semnificativa. In ciuda acestui fapt, o vazu atat de clar, ca si cand ar fi stat la doar cativa centimetri departare.
Era incredibil de frumoasa!
Putea deslusi fiecare trasatura a chipului ei, fiecare rid. Avea lacrimi in ochii albastrii, iar vantul bland i se juca in par. Luke ii vazu buzele intredeschise, de parca asteptand un sarut ce nu mai avea sa vina vreodata.
Era imbracata intr-o rochie alba din voal si satin, ce curgea mladios pe corpul ei, dandu-i un aer de frumusete voluptoasa pe care nu il mai vazuse in faptura ei fragila. Rochia era incrustata cu pietre albastre si fire de argint. Pe cap purta o diadema cu design complicat.
Dar ceva nu parea la locul lui. Kyra era o femeie eleganta, fiind crescuta pentru o astfel de viata. Totul la ea striga a aristocratie. Chiar si fara sa fi fost invatata, ar fi stiut instinctiv cum sa vorbeasca, sa mearga si sa se poarte. Postura ei era una a unei femei nobile, dar ochii… Acei ochi blanzi, de culoarea safirului spuneau o alta poveste. Desi avea sangele, aparenta si purtarea unui monarh, barbatul stia ca ea se simtea incomfortabil. Kyra nu mai era obisnuita cu opulenta si bogatiile ce ii erau oferite pe Issalo III ca si regina. Fusese crescuta in ultimii ani ca un Jedi si, drept consecinta, era acum obisnuita cu stilul de viata minimalist ales de obicei de un Jedi… nu cu acesta pompozitate ridicula.
Luke isi opri gandurile inainte ca acestea sa il copleseasca cu dor, si incepu sa verifice cantitatea de combustibil, cateva fire ce fusesera rupte cand aterizasera, proviziile si daca R2 era bine prins in soclul sau pe X-wing.
Aceasta avea sa fie un zbor lung si singuratic inapoi acasa.
- In regula, R2, spuse Luke. Incalzeste motoarele si pregateste-te sa plecam spre casa.
Intorcandu-se sa mai priveasca regina o ultima oara inainte sa decoleze, isi ridica privirea catre terasa… dar nu o mai vazu acolo. O durere acuta ii strapunse inima, vazand asta.
Sunetul unor pasi rapizi pe trotuarul de piatra, apropiinu-se, ii atrase atentia si privi catre un arc aflat in stanga terasei. O vazu pe Kyra fugind catre el, si pe moment fu gata sa duca mana catre sabia de laser prinsa la curea. Dar Forta ii dadu de inteles ca nu exista niciun pericol. Era doar ea, plangand, decisa, rochia ridicata si prinsa strans in maini ca sa poata alerga.
Inima ii batu mai tare in piept.
Cand, in sfarsit, ajunse aproape de el, tanara ii sari in brate si il tinu strans. Mirosul ei era ca un drog iar atingerea pielii era atat un dar cat si o tortura.
Luke o tinu si el strans langa el.
- Te iubesc… o auzi soptindu-i.
Isi inchise ochii, sperand ca asta va opri lacrimile ce amenintau sa il napadeasca.
- Si eu te iubesc. (Facu o pauza.) Intoarce-te cu mine pe Coruscant.
Femeia se trase inapoi din imbratisare, dar doar putin, cat sa poata sa ii vada chipul.
- Stii ca nu pot. Locul meu e aici…
- Am nevoie de tine, recunoscu Luke cu tristete.
Kyra ii mangaie obrazul si zambi atunci cand el isi intoarse capul pentru a-i saruta palma.
- Luke, voi fii intotdeauna aici, asteptand sa te intorci… Chiar si atunci cand nu o vei mai face.
Inima barbatului batea nebuneste. Cum sa nu se inatoarca? Intregul sau suflet era aici, prins intr-o colivie de aur. O iubea nespus de mult, simtind chiar ca nu ar putea trai fara ea. Odata plecat de langa ea, avea sa petreaca fiecare zi cu gandul ca trebuia sa revina aici, unde o va gasi pe ea si unde va gasi un suflet, o minte asemanatoare lui, si bratele deschise… indiferent de ceea ce avea sa se intample.
- Ma voi intoarce, ii promise el pe un ton serios.
Iar Kyra ii zambi calduros si, aplecandu-se catre el, ii prinse buzele intr-un sarut. Luke o tinu strans, incercand sa lungeasca momentul pe cat posibil.
Buzele-i erau atat de dulci…
…dar nu mai putea sta.
Quote of the day
Dorind sa revenim la ideea si imaginea unor filme vechi de cateva decenii, va ofer urmatorul citat:
Darth Vader: You have learned much, young one.
Luke Skywalker: You’ll find I’m full of surprises.
Blog: Luare de pozitie – Cazul Spiru
Urmeaza mai jos un blog pentru care am fost rugata sa il postez. Acest Kripto e cunoscut de unii, de altii nu — dar ce e important este ca, din cauza intamplarilor recente intre Ministerul de Educatie si Universitatea Spiru Haret, a avut ceva probleme. Neavand el un site personal unde sa posteze, l-am ajutat eu pentru ca, de ce sa nu recunosc, ma enerveza si pe mine si ma dezgusta “ideaile” Androneascai.
Asa ca, cititi, si lasati un comentariu daca puteti.
Sincer, daca as avea la dispozitie un site as fi publicat de mult timp aceasta informatie.
Conform Legii Invatamantului o o facultate nu poate fi desfiintata de la un an la altul. In urmatoarele randuri voi incerca sa explic de ce. Daca si dumneavoastra veti binevoi sa publicati aceste informatii in ziar, poate reusim sa ne adunam macar cateva sute de persoana din toata tara pentru a da in judecata ministerul educatiei sau pe doamna Andronescu.
Conform Legii Invatamantului, facultatile “la distanta” sunt supuse o data la 5 ani unor verificari. Faptul ca au facut-o anul acesta este o exceptie, insa nu una ilegala. Partea ce tine incalcarea legislatiei in vigoare este cea ce tine de ordonarea inchiderii COMPLETE a cursurilor invatamantului la distanta. Conform legii, la inchiderea cursurilor, facultatea trebuie sa continue sa tina cursuri pentru totii anii la care exista studenti (adica anii 2 si 3, eu fiind anul 2).
In al doilea rand aceasta executare INSTANTANEE este iarasi ilegala. De ce? Simplu. De la publicarea respectivei legi/ordonante in monitorul oficial, ea nu se poate aplica decat in anul urmator. Deoarece legea Androneascai a fost publicata dupa terminarea anului scolar 2008-2009, ea urma sa intre in vigoare abia in anul 2010. Mai exact facultatea avea tot dreptul sa fca inscrieri anul acesta, urmand ca din anul urmator sa blocheze insrierile.
Deci, cumulat, Guvernul Romaniei prin reprezentantii sai de seama de la Ministerul Invatamantului (care nu stiu ce legatura are cu educatia deoarece cam dau dovada ca le lipseste) a incalcat legi pe care nu s-a straduit sa le modifice, dintre care una nici macar nu tine excusiv de educatie (partea legata de intrarea in vigoare a respectivei legi).
Acum sa merg pe un plan mai personal.
M-am inscris la facultatea de Psihologie la ID deoarece lucrez si in timpul saptamanii pot munci pana la 13 ore/zi. Prin aceste demersuri facute de Androneasca (da, stiu ca numele ei este Ecaterina Andronescu si ar tebui sa ma adresez cu “dumneai”, insa nu isi merita acest statut) eu sunt, practic, obligat sa pierd ore de munca (pentru care nu mai sunt platit) pentru a ma prezenta la cursuri. Chiar mai rau este pentru cei din provincie. De exemplu Spiru Haret Slobozia trebuie sa-si trimita studentii la Constanta. Asta inseamna ca pe langa orele petrecute la cursuri, studentii trebuie sa consume 6 ore suplimentare pe drum si 60 lei la fiecare deplasare.
Incercati sa faceti calculul luandu-i in considerare pe cei ce s-au speriat atat de tare de aceasta cavalcada incat, de teama ca nici cursurile la FR (Frecventa Redusa) nu vor mai fi acreditate, s-au mutat la zi.
Deci sa luam orele petrecute pe drum incluzand in localitati (2 ore/zi pentru majoritatea colegilor mei, deci cam 46 ore/luna). Adaugam timpul petrecut la cursuri (4 ore pe zi, deci 92 ore/luna). Obtinem un total de 138 ore/luna pierdute din cauza “bravadei” femeii acestea care a atacat cu toate armele o singura facultate (curios fapt, nu? oare cine o fi “sponsoriat-o”?). La un total de minim 7 luni de cursuri obtinem 966 ore de munca pe an neplatite de catre angajatori. Da, stiu ca nu e o suma rotunda, dar daca ei sunt fixisti, eu de ce sa nu fiu? Sun Tzu spunea sa ne infrangem inamicii cu propriile arme si cam avea dreptate.
Dar sa revenim. Sa spunem ca avem un salariu de criza, dar de om destul de inteligent incat sa isi dea seama ca are nevoie de o diploma de facultate. Ma voi opri la suma de 1200 ron (incepator in domeniul meu de lucru) deoarece mai mult castiga un procent prea mic din populatie, iar mai putin nu pot pune deoarece ar fi lipsa de respect la adresa marii majoritati care castiga sub 800 lei/luna. 1200 lei se impart la 23 de zile de munca (media de calcul) si apoi la 8 ore de munca zilnic. Obtinem un salariu de 6,52 lei/ora. Inmultit cu 966 ore de munca pierdute prin decizia ilegala a guvernului obtinem ca trebuie ca fiecare student care trecuse in anul 3 si a fost nevoit sa se mute la cursurile de zi trebuie sa primeasca din partea statului roman suma compensatorie medie de: 6298,32 lei. Mai spun o data – este suma ce trebuie primita de studentii ce trecusera in anul 3! Noi, cei din anul 2 ar trebui sa primim de doua ori pe atat. Mai exact 12596,64 lei.
Si tot acest calcul vine sa spuna 2 lucruri. In primul rand ar trebui sa trecem peste propriile temeri si sa ne cerem DREPTURILE DE CETATENI CU DREPT DE VOT. In al doilea rand incerc sa va arat ca pierdeti mult prin faptul ca nu ne unim, ci stam sa lancezim sub papucul unora care nu stiu ca existam. Putem sa o facem. Suntem in stare sa aratam ca suntem nemultumiti, nu doar sa injuram in barba, apoi sa ne multumim ca nu am pierdut mai mult. Am pus totul in bani ca sa va demonstrez ca aceasta incalcare flagranta a legilor in vigoare chiar va afecteaza. Nu s-a facut doar o greseala morala sau politica, si nici nu s-au limitat la a va minti. Linistea si banii va sunt afectate de aceste decizii. Deci, aveti de gand sa luati atitudine sau nu?
EU DA! Dar cand toti va ascundeti in obisnuinta de a fi abuzati si a nu fi ascultati, asteptand ca altii sa castige lupta pentru voi, ganditi-va astfel: fara voi nimeni nu poate lupta. Prin propria voastra reticenta si lene de a actiona in propriul interes taiati, rupeti, sfasiati si calcati in picioare curajul altora. Nu pentru ca va opuneti, ci pentru ca nu le aratati ca au pentru cine sa lupte.
V-am dat faptele. Puteti cauta voi insiva legile sa va convingeti. Va mai spun si solutia – angajam un avocat tanar si dam statul roman in judecata pentru toti banii pe care ni-i datoareaza. Nu va asteptati la a-i vedea vreodata, insa avem nevoie de o victorie morala.
In cele din urma va salut cu respectul cuvenit fiecaruia. Sunt doar un om ce are impresia ca traieste intr-o lume de care nu mai apartine deoarece poate a devenit prea ignoranta, iar oboseala (de opresiune si de a nu fi ascultat) nu este o scuza.
Terminat. Kripto.
Blog: In the Tower of Song
Si acolo am si fost vineri seara, in turnul muzicii, impreuna cu alti 6000 de oameni pe Stadionul Tineretului.
La ora 20:00 – si niciun minut mai tarziu – Leonard Cohen a pasit pe scena cu pasi sprinteni, demni de un barbat cu 20 de ani mai tanar. Alaturi de el au aparut si Sharon Robinson si surorile Webb (background vocals), Roscoe Beck (musical director & bass), Neil Larsen (keyboards & Hammond B3 accordion), Bob Metzger (electric, acoustic & pedal steel guitar), Javier Mas (bandurria, laud, archilaud, 12-string acoustic guitar), Rafael Gayol (drums & percussion) si Dino Soldo (saxophone, clarinet, dobro & keys).
Am vrut in weekend sa scriu ceva grandios, plin de cuvinte de lauda la adresa celor de pe scena, dar nu cred ca am avut vreodata o lipsa de inspiratie mai mare ca acum. Vreau sa scriu, stiu ce vreau sa scriu – am totul in minte – dar pana la a aranja cuvintele si a le pune pe hartie intr-o ordine coerenta e drum lung… Asa ca nu va speriati daca vi se pare ca ceea ce scriu acum e fad, fara substanta sau pueril. Incercati sa ma intelegeti. Sunt inca marcata de intamplarile de vineri seara, si am ramas – chiar si dupa atatea zile – cu acel sentiment de melancolie si liniste.
Conecrtul a inceput cu „Dance Me to the End of Love”, iar Cohen a reusit sa vrajeasca publicul de la primele note muzicale cantate. O liniste mormantala s-a asternut peste spectatori, toti cu urechile si ochii atintiti catre scena ce parea a aduce a templu grecesc, chiar daca in loc de piatra sau marmura, coloanele erau formate din fasii lungi de panza ce unduiau in adierea inceata a vantului.
Vocea lui Leonard Cohen – groasa, ragusita, melancolica – a intrat in sufletul fiecarui ascultator si a amintit de noptile de vara pline de muzica soul, reverie, frumusete voluptoasa si pasiune. O frumoasa stare de melancolie a cuprins publicul care a ramas lipit de scaune pana in momentul primului bis, moment din care toti au ramas in picioare, cu ochi inlacrimati, dansand pe ritmul muzicii in bratele persoanei iubite sau cu ochii inchisi pentru a prinde cat mai bine fiecare vorba rostita de vocea calda a canadianului in varsta de 74 de ani.
Am uitat pe loc de toate problemele care imi napadeau mintea si nimic nu a mai contat in afara de acea voce ravasitoare. Am ascultat “Hallelujah”, “Tower of Song”, “The Gypsy’s Wife”, “Everybody Knows”, “The Future”, “Ain’t No Cure for Love”, “Hey, That’s No Way to Say Goodbye”, “Boogy Street” (Sharon Robinson), “Bird on the Wire”, “Who by Fire”, “In My Secret Life”, “Suzanne”, “So Long, Marianne”, “First We Take Manhattan”, “I’m Your Man”, “Take This Waltz”, “Famous Blue Raincoat”, “Sisters of Mercy”, “Closing Time”, “I Tried to Leave You”… nu neaparat in aceasta ordine. Dar, trebuie sa marturisesc ca – desi pe tot parcursul acelei seri magice cu luna plina am fost intr-o stare de emotivitate ridicata – am avut lacrimi in ochi cand am ascultat surorile Web cantand “If It Be Your Will”.
Am trecut cu vederea persoanele care se dadeau in spectacol si tipau cat ii tinea planamii – sistemul de sonorizare la concert a fost bestial, apropo – luminile aprinse de pe terenurile de tenis din spatele nostru, lipsa persoanei cu care ar fi trebuit sa ma duc la concert, si oricare alte neplaceri. Toate au fost insignifiante atunci cand l-am ascultat pe Leonard Cohen cantand. Pielea mi-a fost ca de gaina pe tot parcursul serii, seara care s-a terminat cu “Whither Thou Goest” si cateva vorbe de suflet din partea canadianului.
If It Be Your Will – Leonard Cohen pe 24up
Blog: Stare de spirit
Nici nu stiu cum sa explic senzatia care o am acum. E o stare care s-a instalat incet, putin cate putin, pana a ajuns la a fi ceva cu adevarat de anvergura; pana am ajuns sa simt ca nu mai pot continua daca nu o scot la lumina zilei intr-un fel sau altul. Si, avand in vedere intamplarile recente, sunt putine persoane in care am destula incredere incat sa le impartasesc gandurile mele. Asa ca scriu. Asa am facut intotdeauna cand nu mai puteam suporta frustrarea. Si ce poate fi mai bine decat sa ma deschid in fata unor persoane anonime de pe net?
Dar oare ce as putea scrie cand nu am idee de unde sa incep macar? Sau cu ce as putea continua? Sau sfarsi? Cred ca cea mai aproape de starea acesta blestemata e expresia „m-am desumflat”. Cu alte cuvinte, asteptarile mele, dorintele mele, aspiratiile mele, munca mea… au fost toate risipite. Au fost sfaramate in bucati minuscule si suflate in cele patru puncte cardinale. Simt ca orice as face e sortit criticii acerbe a prietenilor si apoi, desigur, e sortit esecului si/sau respingerii.
Vreti exemple, stiu. Urmeaza si asta. Am vrut mai intai sa punctez simptomele. Apoi posibilele cauze, apoi, daca am noroc sa imi dau seama… si modul de tratare.
Am resusit sa scot cateva designuri vestimentare din manutele acestea „talentate”. Am zis sa fiu in ton cu sezonul si sa fac o serie inspirata din uniformele marinaresti. Unele au iesit incredibil de bine; atat de bine incat as vrea sa imi gasesc un croitor/o croitoreasa ca sa le pot avea pentru mine insami. Iar aceste designuri, fiti atenti, au fost facute dupa o pauza considerabil de lunga in care inspiratie… ciuciu! Si primul lucru pe care multi dintre prieteni au zis-o a fost: „Bun, doar atat?” sau „Ah, da, dragut.” Mda, mersi. Daca vroiam sa nu fie catusi de putin apreciate desenele mele le aratam direct unor profesori de design de la snobista… pardon, ilustra… universitate de arte. Acum serios! Macar un „Uite, imi place X, dar cred ca trebuie sa mai lucrezi putin la Y”. Stiti voi… constructive criticism. Nu doare!
Trecem la categoria muzica. De putina vreme incoace mi s-a pus pata pe muzica lui Leonard Cohen. Why? Cautati clipurile sau fisiere audio ale omului pe net si o sa vedeti de ce. Are un stil aparte; un fel de blues/folk/gospel care imi place la nebunie. Cred insa ca ii exasperez pe toti cei din lista mea de Messenger cu statusuri care dau link catre o melodie sau alta a lui Cohen, iar prietenului si pisicii mele le-au iesit peri albi de cate ori ascult o melodie pe repeat. Long live Winamp! Pana acum a fost ba rock la greu, ba muzica usoara romaneasca (cea veche, de buna calitate nu ce se gaseste azi pe MTV Romania), ba André Rieu, ba Placebo, ba soundtrackuri… de cred ca parintii si cei care locuiesc cu mine se gandeau „Da’ mai schimba naibii odata placa!” Nimeni nu cred ca mai intelege preferintele mele.
Prieteni? He, ce mai prieteni. Majoritatea asteapta sa ii contactez eu ca sa isi aduca aminte sa mai intrebe ce fac sau cum ma simt. Nu mai zic ca au fost probleme si altercatii destul de nasoale in grupul asta al meu; mai intai eu cu o amica, apoi un amic cu un membru nou al gastii, care culmea, a fost adus chiar de el… Mare scandal a iesit atunci. Inca se mai simt animozitati, si am vaga banuiala ca iar o sa se iste un scandal intre noi toti. Dar de data asta nu ma mai implic decat daca sunt platita! Si inca destul de frumusel platita, nu orice suma. Altii nu intra pe mess decat cand li se atrage atentia ca ziua urmatoare trebuie ii dau disparuti, iar atunci cand apar si incep sa vorbeasca, mai ca mi-as fi dorit sa fi tacut complet. Iar pe altii nu stiu daca sa ii pun in grupul de amici si doar atat sau in grupul de pretendenti la… „favorurile” mele.
Am putea spune ca exista totusi un punct al vietii mele care e relativ fructuos: scrisul. Desi, asa cum era de asteptat, si aici apar mici sau mari probleme. Incepem cu inceputul: nu am inspiratie. Cel putin nu pentru lucrarile mele mai voluminoase. Romanul pe care il incepusem in timpul liceului s-a dus de mult pe apa sambetei. Am schimbat idea complet acum vreo 2 ani intr-o incercare disperata de a mai face ceva, dar se pare ca nici asa nu se ajunge cine stie unde. Am avut o perioada de vreo 5 ani in care efectiv nu am putut scoate nimic, nici un material bun. Asa ca inca o data ma indepartez de acel proiect. Poate ca voi avea la un moment dat ideile, inspiratia si timpul necesare pentru a-l duce la bun sfarsit. Pana atunci, ma ocup de mici lucrari si eseuri si bloguri pe tot felul de teme. Desi majoritatea acestora este – ati ghicit – criticata chiar si pentru o virgula care nu a fost pusa unde trebuie. Zilele trecute scrisesem o mica povestioara de vreo 3 pagini care mi-a venit dintr-o intamplare cu un amic si din cateva discutii cu prietenul. Toate bune si frumoase, am vrut sa il postez pe site la Compositions, dar am zis: „nu, hai mai bine sa ii dau omului sa o citeasca si el si sa vedem daca ii mai trebuie ceva.” Mda, i-a trebuit: sa nu fie postat deloc… Acum, intre noi fie vorba, nu faptul ca nu am putut sa public textul m-a deranjat cel mai mult, ci faptul ca ceea ce scrisesem era… „dragut”. Nu tu comentarii acide, nu tu felicitari pentru stil sau idei. Nimic. Decat „dragut”. Ma bate gandul sa postez oricum chiar daca el mi-a zis sa ramana intre noi dar… il respect pe omul asta, chiar daca ma calca pe nervi uneori.
Vai! Am ajuns la punctul de a vorbi despre serviciu? Aici, oamenii apropiati mie (care au si urechi sa asculte) stiu care e situatia, adica aceea ca eu stiu mai bine ce se intampla in firma aia blestemata decat stie administratorul. De unde si pana unde? Hai sa zicem doar ca eu, desi am fost angajata doar pe secretariat, fac si traduceri, si project management, si relatii cu publicul, avocatura atunci cand clientii nu isi platesc facturile, advertising, curierat, putina contabilitate… si orice altceva mai nascoceste „seful”. Si am un salariu de rahat! Abia reusesc sa imi platesc chiria si intretinerea din banii astia. Noroc cu banii de la ai mei, desi nici ei nu o duc prea bine. Ah, da… colac peste pupaza… suntem si in perioada de criza, ceea ce inseamna ca, pe domeniul meu cel putin, nu se fac angajari. Ceea ce inseamna ca nu pot pleca de la firma asta. Si cica sa mai faci si o facultate in perioada asta… Good luck! Mai ales ca am citit in ziar ca Ministra Educatiei – Abramburica – vrea sa scoata invatamantul la distanta. Pai, bine, femeie… imi platesti tu mie studiile si intretinerea si chiria ca sa pot face o facultate la zi? Si nu doar mie, ci tuturor tinerilor din alte orase cu situatii materiale nu atat de bune? Didn’t think so, bitch!
TO BE CONTINUED…..
Blog: “Sunt un frate tanar”
Cu mare regret, aduc aminte celor ce inca mai tin minte vremurile trecute ca in ziua de 5 august 2007 a plecat dintre noi un mare om: Florian “Motu” Pittis.
Avusesem acum putin timp dorinta sa scriu un blog pentru a omagia memoria maestrului… dar m-am luat cu altele si am uitat complet. Nu am scuza.
Nu voi etala cine a fost “Motu” Pittis, nici nu voi scrie ce mari succese a avut in decursul anilor in care a lucrat ca actor, folkist, poet si altele pentru ca puteti foarte usor sa dati un search pe Google si veti afla tot ce doriti sa stiti. Voi spune doar ca a adus o contributie enorma artei romanesti si ca nu se va mai gasi un asemenea artist.
Odihneasca-se in pace!
Florian Pittis – Sunt tanar, Doamna
Good Will Hunting
So if I asked you about art, you’d probably give me the skinny on every art book ever written. Michelangelo, you know a lot about him. Life’s work, political aspirations, him and the Pope, sexual orientations, the whole works, right? But I’ll bet you can’t tell me what it smells like in the Sistine Chapel. You’ve never actually stood there and looked up at that beautiful ceiling; seen that… If I ask you about women, you’d probably give me a syllabus about your personal favorites. You may have even been laid a few times. But you can’t tell me what it feels like to wake up next to a woman and feel truly happy. You’re a tough kid. And I’d ask you about war, you’d probably throw Shakespeare at me, right? “Once more unto the breach, dear friends.” But you’ve never been near one. You’ve never held your best friend’s head in your lap, watch him gasp his last breath looking to you for help. I’d ask you about love, you’d probably quote me a sonnet. But you’ve never looked at a woman and been totally vulnerable. Known someone that could level you with her eyes, feeling like God put an angel on earth just for you. Who could rescue you from the depths of Hell. And you wouldn’t know what it’s like to be her angel, to have that love for her, be there forever, through anything, through cancer. And you wouldn’t know about sleeping sitting up in the hospital room for two months, holding her hand, because the doctors could see in your eyes that the terms “visiting hours” don’t apply to you. You don’t know about real loss, ’cause it only occurs when you’ve loved something more than you love yourself. And I doubt you’ve ever dared to love anybody that much. And look at you… I don’t see an intelligent, confident man… I see a cocky, scared shitless kid. But you’re a genius, Will. No one denies that. No one could possibly understand the depths of you. But you presume to know everything about me because you saw a painting of mine, and you ripped my fucking life apart. You’re an orphan, right? You think I know the first thing about how hard your life has been, how you feel, who you are, because I read Oliver Twist? Does that encapsulate you? Personally… I don’t give a shit about all that, because you know what, I can’t learn anything from you, I can’t read in some fuckin’ book. Unless you want to talk about you, who you are. Then I’m fascinated. I’m in. But you don’t want to do that do you, sport? You’re terrified of what you might say. Your move, chief.