Dragii mei, hai sa va pup pe toti ca azi mi-ati adus iar zambetul pe buze.
Si chiar aveam nevoie pentru ca dupa doar cateva ore de somn, lipsa de stare dar si de chef, si descoperirea unui gandac cat degetul mare de la mana in sifonier… aveam o stare de tot rahatul…
Azi e motiv de sarbatoare. Am intrat sa mai vad statusul vizitelor pe site si ce credeti ca am vazut? Eh? Azi am facut 5000 de vizite! Woohoo!!!
Orasule pe care te iubesc, mi-ai fost camin atata amar de vreme, atatia ani in care am descoperit cine sunt. Mi-ai fost gazda, prieten, calauza, inger si calau, binecuvantare si blestem. Ai fost martor inaltarii mele si caderii in gunoi, la fericirile si necazurile mele, precum o fantoma muta miscandu-se in zbor in jurul meu, cautand cel mai bun unghi pentru lovitura de gratie.
Si l-ai gasit!
Am venit la tine inca o copila naiva, abia desprinsa din sanul familiei si de prispa casei parintesti, abia incepandu-si drumul in viata, abia descoperindu-se ca o tanara femeie – am venit clocotind de un caleidoscop de vise, asteptari, dorinte si frica, sperand ca in tine si la tine voi descoperi tot ceea ce aveam nevoie pentru a fi fericita. Am venit la tine, orasul meu ciudat, ca sa invat, sa experimentez, sa ma gasesc pe mine insami.
Dar am gasit in tine, orasule al tuturor calatorilor, numai o fatada de frumusete si un miez fierbinte de putreziciune si perversitate imposibil de imaginat in capitalele mari ale Europei. Cat de mult te-au schimbat toti cei care ti-au calcat pragul, fiecare lasandu-si amprenta asupra constiintei tale ca mai apoi tu sa ma marchezi pe mine prin ceea ce ai devenit. In sanul tau am invatat ce grea e viata, in imbratisarea ta am aflat ce rece poate fi dragostea; am invatat importanta unui grup mic de prieteni adevarati; am invatat sa iubesc, sa mint, sa ma lupt si sa pierd.
Orasul meu ticalos, m-ai amagit cu promisiuni goale si mici bucurii ca mai apoi sa ma cobori in noroiul adus in fiecare an de Dambovita ce iti trece prin vene. Mi-ai rupt aripile in zbor si m-ai obligat sa invat sa ma tarasc. Mi i-ai indepartat pe cei ce ii tineam aproape de suflet si mi-ai ucis iubirea. Din cauza ta am lipsit la evenimente importante, la inmormantari… Nu am gasit in tine norocul de care aveam nevoie nici in viata profesionala, nici in cea sentimentala si mult prea putin in relationarile mele interumane. Nu ai stiut sa ma ajuti asa cum i-ai ajutat pe altii; nu ai stiut sa ma asculti, obligandu-ma sa ma inchid iarasi in mine, repetandu-mi copilaria. Mi-ai scos in cale numai barbati nepotriviti iar in fata celor potriviti nu ai fost destul de marinimos incat sa ma dezlegi de ghinionul ce il trimiteai constant in dreapta mea.
Asa ca plec, orasul meu iubit, te las in urma si…
Si atat.
Dar, o! orasule, de ai fi avut curajul sa imi ceri sa raman…!
Nu stiu de voi dar eu am simtit nevoia azi sa citesc cateva poezii. Am dat peste un volum de poezii scrise de Adrian Paunescu numita “Poezii cu un singur punct”.
Ceasornic
Murim treptat
sub doua ghilotine.
Rar
Rare momentele
in care Romania
sa fi putut
transforma
harta ei geografica
in harta ei istorica.
Dezechilibru
Mult lemn
pentru garduri
si
putin lemn
pentru viori.
Descendenti
Unii oameni se trag din Socrate,
altii din ucigasii lui Socrate,
sa nu uitam aceasta.
Progres
Avem in fata ochilor totul
si nu ne putem bucura
de absolut nimic.
Cerere
Asist intamplator
la spectacolul prostiei lumii
si parca as vrea sa-mi iau abonament.
Soferul si nevasta-sa
Ne urcasem cu totii in autobuz
Care nu era confortabil, dar era independent,
N-avea fiecare locul sau,
Dar ne gandeam ca o sa aiba,
Era primavara,
Venea vara,
Se dezghetau drumurile,
Puteai sa mergi cu gulerul camasii descheiat,
Se dezghetau drumurile,
Noi cantam cantece de-ale noastre, vechi,
Pe care nu le mai cantasem de multa vreme
Si unii din cauza vitezei,
Care-i imbata,
Altii cu o tandra ironie,
Am inceput sa zicem, sa cantam
Ca autobuzul nostru
E cel care dezgheata
Drumul pe care mergem.
Pe directia aceea spre munte,
Spre marele munte,
Nu mai mersese niciodata un autobuz,
Numai turisti particulari,
Numai nebuni ocazionali.
Asa ca nu ne interesa destinatia,
Ne ajungea bucuria
Ca mergem cu totii spre marele munte.
Soferul era tanar,
Conducea pentru prima oara
Un asemenea autobuz.
Fusese ajutor de sofer,
Lucrase mult si cinstit,
Dupa cum mergea, dupa cum frana,
Era fara indoiala cel mai bun sofer
Dintre toti soferii nostri,
Asta conduce exceptional, strigam noi,
Asta-i omul care ne trebuie
Si el dadea din mana cu modestie
Rugandu-ne sa nu-l mai laudam, Ca-l incurcam la condus.
In fond e autobuzul dvs., Eu sunt al dvs.,
M-ati ales sa conduc autobuzul,
Asta-i treaba mea.
Noi am aplaudat, chiar si aceasta lepadare, a lui,
De laudele noastre.
Si autobuzul mergea mai departe
Si-n diverse localitati, in care ne opream,
Multi urcau
Si nimeni nu mai voia sa coboare.
Era un autobuz unic
Nu mai exista asa ceva in imprejurimi.
Ramasesera-n urma troleibuzele agatate
De reteaua electrica
Si lipsite de orice independenta,
Tramvaiele inghesuite intre sine
Si aceeasi retea.
Autobuzul nostru se incarcase inspaimantator,
Fiecare urca in autobuz cu ce avea mai bun,
Soferul conducea exceptional,
Nimeni nu conduce mai bine ca el,
Strigam noi Si el dadea moale din mana,
Si noi strigam iarasi,
Lasa frate, lasa modestia la o parte,
Da-o dracului de modestie
Noi, care n-am avut niciodata posibilitatea
Unui asemenea drum,
Stim valoarea lui adevarata,
Esti al nostru,
Esti dintre ai nostri,
Ramai intre noi, Bravo,
Ura, Si el nu mai putea sa ne opreasca,
Trebuia sa fie atent la drum,
Iar noi eram prea multi
Si incepusem sa-l incomodam,
Stateam claie peste gramada in autobuz,
Dar uneori ii blocam o mana sau un picior,
Pana cand cativa meseriasi
L-au rugat sa opreasca pentru cateva minute
Ca sa-i faca o cusca de protectie,
Sa nu-l mai incomodam la condus,
Dar sa-si ia si nevasta langa el,
Au zis altii,
Ca drumul e lung si se plictiseste omul.
Si uite-l acum in cusca lui de protectie,
In cabina lui blindata!
Ce hotarat conduce,
A dat drumul si la muzica,
Se aude in toata masina o muzica eroica,
Pe care o intrerupem noi din cand in cand
Cu cantece despre el si de drumul nostru,
Si hai, ma, sa fim atenti si cu nevasta-sa,
Ca si el e om.
In autobuz vara e cald
Iarna e frig,
Drumul continua,
Am inceput sa obosim,
Nene soferule, opreste,
Sa ne odihnim si noi.
Sa te odihnesti si dumneata,
Ca n-o fi foc,
Dar el nu mai aude,
El conduce,
Si-ntr-adevar, conduce exceptional,
E cel mai bun, strigam toti,
Dar ne e foame,
Pentru ca n-am mai oprit demult,
Si-avem nevoie si noi
De paine, de apa, de un ragaz,
Probabil c-am inceput sa-l si enervam
Cu mofturile noastre
Setea, foamea, somnul,
Geamurile autobuzului nu mai exista demult,
Pe ele au sarit cei ce n-au mai putut suporta,
Usile au ruginit si nu se mai deschid,
Si soferul conduce autobuzul
Din ce in ce mai nervos,
A inceput sa faca si accidente,
Stau si el si nevasta-sa cu mainile pe volan,
Marile piscuri ii cheama,
Mai e putin combustibil,
Am intrat pe un fel de linie ferata,
Vecina cu drumul,
Dupa ce ni s-au spart cauciucurile
Si dupa ce soferul a daramat
Cu lovituri de autobuz
Case si biserici,
Sate si orase,
Incepem sa coboram,
Si bineinteles ca viteza creste,
Asa e la orice coborare,
Viteza creste,
Nu mai e nimeni in autobuz,
Unii au murit,
Altii au fugit,
Altii ne-am uscat de foame si de sete,
Altii am inghetat de frig,
Muntele e tot mai departe,
Dar autobuzul coboara
Halucinand pe linia moarta
De cale ferata,
Si numai ei doi,
Soferul si nevasta-sa,
In cabina blindata,
Se uita doar inainte,
Nu mai stiu pe cine conduc si unde se duc,
Si de ce tac toti pasagerii
Si de ce se merge cu viteza prabusirii,
Cand excursia incepuse atat de frumos
Catre marele munte.
I’ve tried, I admit.
And I’ve tried very hard. But I just couldn’t do it.
I can write about almost anything. I can write about almost anyone. Unfortunately for me, you’re part of this ‘almost’ category. I can’t fathom why. Anything I write is silly and scattered, too few words and… always incomplete.
Ever since I met you. It’s been this way ever since we met, so long ago, at the metro station. Anytime I try to write or even say what you mean to me… my mind stops thinking and only my heart works to let me know what feelings it holds for you; and, as you may well know, the heart is not very rational – it simply feels.
I may never be able to tell you what I feel for you… and I may never be able to show you either, considering the circumstances. I’m sorry for hesitating for so long. I’m sorry for being afraid.
But if ever things change… let me know… All you have to do is remember the sea shells I gave you…
…
The fact, however, is this: I do not appreciate you disappearing like you so much seem to like to do. It hurts me when you do it because I hold you in high regard – because I care for you very much. You made me feel safe around you and confident enough to be myself – something I don’t normally feel around most of the people I know. I miss you… and I miss talking to you…
Poate ca, undeva adanc, inca mai aveam o frantura de speranta… inca mai atarnam de posibilitatea ca nu avea sa se sfarseasca povestea noastra. Dar am realizat ca speranta aceea era doar gaura neagra din urma mortii unei stele: intunecata, inimaginabil de mica… si lucrul care avea sa ma distruga daca mai continuam sa o hranesc.
Undeva adanc pastram acea speranta ca putem fi impreuna si ca putem invinge orice. Mai adanc, insa, se afla gandul si adevarul ca se terminase, ca nu mai exista nici un viitor… cel putin nu cu tine. Descoperind asta in propria-mi persoana, intelegand ca am fost orbita de dragostea mea pentru tine, m-a salvat.
Toate semnele fusesera acolo: modul in care imi planificam viitorul, in care vorbeam despre tine, in care interactionam cu altii… Incepusem deja sa construiesc zidul ce va taia, intr-o buna zi, orice sentiment nutrit pentru tine. Inca il mai ridic, chiar si acum, dar a fost destul de rezistent sa ma protejeze si sa nu ma lase inghitita de inima-mi franta cand mi-ai spus ce decizie luasei. Am fost furioasa atunci pe tine, ca nu ai avut curajul si respectul sa imi dai vestea intre patru ochi. Inca mai sunt furioasa, dar nu voi plange pentru tine. Sunt mai puternica si mai tare ca oricand. Sunt, in sfarsit, iarasi eu! Iar tu nu imi meriti lacrimile.
M-am indragostit de tine din primul moment. Ti-am oferit inima mea foarte timpuriu iar asta mi-a fost greseala fatala. Naivitatea mea mi-a dat impresia ca pot avea incredere completa in tine. Mi-ai demonstrat insa, iar si iar, ca acea incredere era prosteasca si gresita. Mi-ai frant inima de mai multe ori. M-ai abandonat atunci cand am avut cel mai mult nevoie de dragostea ta si asta pentru ca nu ai putut sa ma accepti asa cum eram… asa cum sunt.
Intr-un fel, te compatimesc din punctul acesta de vedere. Nu vei stii cum e sa iubesti pe cineva cu toata inima ta, fara retineri, indiferent de ceea ce se poate intampla. Nu exista persoana perfecta pe lumea asta, pana la urma. Cu totii te-au parasit pentru ca ai dorit intotdeauna sa primesti mai mult decat ofereai; fie ca stiai, fie ca nu. Predai conceptele reciprocitatii dar nici macar tu nu poti trai dupa propriile-ti invataturi. Ti-am oferit totul, intreaga mea viata era la picioarele tale iar tu nu mi-ai oferit decat o mica parte din a ta.
Momentul nu a fost niciodata cel potrivit. Cu tine era intotdeauna prea tarziu.
Si intotdeauna va fi… indiferent pe cine ai la brat.
Te-am iubit cu toata inima mea si ma inaltam tot mai sus de fiecare data cand imi suneai ca si tu ma iubesti… doar ca mai apoi sa cad in genunchi de durere si tristete. Singurul drum pe care il mai pot lua acum este in sus. Am redescoperit cine sunt si ce sunt in stare sa fac, sa simt si sa traiesc. Dar nu gratie tie, ci a unor oameni carora sunt mandra sa le spun ‘prieteni’. Sunt putini, dar sunt adevarati. De la ei am primit dragostea si sprijinul neconditionate, chiar si cand aveau ei insisi probleme. Nu m-au criticat si nu m-au lasat fara sfaturi sau o vorba buna, ci m-au ajutat sa imi gasesc propriul drum. O, cate lucruri ar fi fost diferite daca si tu ai fi putut face la fel…
Astazi incep o noua viata, una in care tu nu existi. Chiar si dupa toate minciunile tale si toate modalitatile in care mi-ai gresit, te voi pastra in inima mea. Ai fost dragostea vietii mele si voi tine minte tot ce am invatat alaturi de tine. Imi vei lipsi mult timp si ma va durea sa nu pot fi langa tine, dar viata merge inainte. Ma asteapta alte aventuri, alte situatii, alte imprejurari si alti oameni.
Luandu-mi manusile si iesind pe usa, lasandu-te pe tine in urma, voi pastra o singura amintire: …acea fotografie albastra cu noi… pentru ca doar atunci cerul dragostei noastre a fost senin.
Si astfel… Ramas-bun!
Acest capitol s-a inchis.
Pasarea Colibri – Scrisoare de bun ramas
Iubito cata lume intre noi,
Numaratori de ploi din doi in doi
Si dintr-un ochi de dor necunoscut,
Cate zapezi pe buze ne-au crescut
Asculta-ma si lasa-ma sa strig,
Mi-e frica de-ntamplare si mi-e frig
Si nu mai vreau sa stiu pan` la sfarsit
Cine-a iubit frumos cine-a gresit
Cine-a iubit cine-a gresit?
Cine-a facut spre noapte primul pas
Cine-a plecat din joc cine-a ramas
Cine si-a smuls peretii rand pe rand
Cine s-a intors mereu cu ziua in gand
Cine-a pierdut cine-a castigat
De toate-nlantuit sau dezlegat
Cine-a crezut mai mult in celalalt
Sub cerul prea strain sau prea inalt
Sub cerul prea strain si-nalt
Iubito cata lume intre noi
Numaratori de ploi din doi in doi
Si dintr-un ochi de dor necunoscut
Cate zapezi pe buze ne-au crescut
Cand n-am sa uit cum suna glasul tau
Decat tacerea ce-mi va fi mai rau
Si cum sa pot sub stele innopta
Cand nu mai simt ce-nseamna umbra ta
Nu simt ce-nseamna umbra ta
Iubito cata lume intre noi
Numaratori de ploi din doi in doi
Si dintr-un ochi de dor necunoscut
Cate zapezi pe buze ne-au crescut
Ascullta-ma si lasa-ma sa strig
Mi-e frica de-ntamplare si mi-e frig
Si nu mai vreau sa stiu pan’ la sfarsit
Cine-a iubit frumos cine-a gresit,
Cine-a iubit cine-a gresit
Numaratori de ploi de doi in doi
Iubito cata lume intre noi
Numaratori de ploi de doi in doi
Iubito cata lume intre noi
In ultimele zile m-am vazut nevoita sa caut diverse motive pentru a-mi stampila un zambet pe chip (prietenii stiu de ce) si am ajuns intr-un final, din nou, pe blogul Daily Cotcodac.
Si, frunzarind prin paginile electronice, am gasit un mic post ce se leaga de deprimanta literatura romana. Nu ma credeti? Ete ce zice Ovidiu Eftimie:
“Vazand ca in Romania nivelul de deprimare a atins cote inimaginabile, sondajele aratand ca minimum 3 din 2 romani sunt deprimati, am decis, precum legendarul mini-ziarist Ion Cristoiu, sa ma refugiez in biblioteca. Am zis s-o iau usor, cu biblioteca scolara.
Am vrut sa inteleg de ce poporul acesta este atat de deprimat. Am aflat. De vina e programa scolara.
Stiti cum se termina “La Vulturi”? Deprimant, nu? Dar poeziile lui Eminescu, va par vesele? Cand nu e suparat ca l-a lasat gagica, e trist ca tara asta e de cacat. Pe vremuri era asa misto, acum e nasol rau. Arghezi, vicecampionul national la poezie, scria din puscarii si umbla cu testamente.
Ce poezii se mai predau la scoala? Mama denaturata a lui Stefan cel Mare, care nu-si lasa fiul sa intre in castel si sa-si trateze ranile. Voiculescu – despre cum ii cerea indurare Iisus lui Tac-su în gradina Getsemani, stiind ca urmeaza sa fie batut in cuie. Soarta grea a taranilor care vor pamant. Si Bacovia, pentru elevii mai emo.
Sa parasim putin taramul poeziei si sa vedem literatura de dragoste. Asta se imparte in doua mari categorii: sotii care te inseala (“Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”) sau gagici care in loc sa umble cu tanarul sarac prefera sa si-o traga cu batranul bogat (“Enigma lu’ piti Otilia”)
Chiar si la Caragiale avem numai corupti, tampiti sau curve. Si asta macar se preface vesel. Nu mai zic de Slavici, Rebreanu (crime, violuri, batai, tradari) sau Sadoveanu, din care la scoala se invata “Baltagul”, o poveste despre o femeie care isi cauta sotul mort, gaseste criminalul si-l ucide cu cainii.
In fine, cam asta a trebuit sa invete generatia mea in liceu. In conditiile astea, stau si ma minunez cum naiba de nu mi-am taiat venele imediat ce am luat BAC-ul. Sau cum naiba de nu m-am apucat de baut.“
Adevarul e ca… omul are dreptate. Deprimant…
I know this has been around for a bit, but it’s still funny.
The following is an actual question given on a University of Washington chemistry mid-term. The answer by one student was so profound that the professor shared it with colleagues, via the Internet, which is, of course, why we now have the pleasure of enjoying it as well.
Bonus Question: Is Hell exothermic (gives off heat) or Endothermic (absorbs heat)?
Most of the students wrote proofs of their beliefs using Boyle’s Law (gas cools when it expands and heats when it is compressed) or some variant.
One student, however, wrote the following:
First, we need to know how the mass of Hell is changing in time. So we need to know the rate at which souls are moving into Hell and the rate at which they are leaving. I think that we can safely assume that once a soul gets to Hell, it will not leave. Therefore, no souls are leaving.
As for how many souls are entering Hell, let’s look at the different Religions that exist in the world today. Most of these religions state that if you are not a member of their religion, you will go to Hell. Since there is more than one of these religions and since people do not belong to more than one religion, we can project that all souls go to Hell. With birth and death rates as they are, we can expect the number of souls in Hell to increase exponentially.
Now, we look at the rate of change of the volume in Hell because Boyle’s Law states that in order for the temperature and pressure in Hell to stay the same, the volume of Hell has to expand proportionately as souls are added.
This gives two possibilities:
1. If Hell is expanding at a slower rate than the rate at which souls enter Hell, then the temperature and pressure in Hell will increase until all Hell breaks loose.
2. If Hell is expanding at a rate faster than the increase of souls in Hell, then the temperature and pressure will drop until Hell freezes over.
So which is it? If we accept the postulate given to me by Teresa during my Freshman year that “it will be a cold day in Hell before I sleep with you”, and take into account the fact that I slept with her last night, then number 2 must be true, and thus I am sure that Hell is exothermic and has already frozen over.
The corollary of this theory is that since Hell has frozen over, it follows that it is not accepting any more souls and is therefore extinct, leaving only Heaven, thereby proving the existence of a Divine Being which explains why, last night, Teresa kept shouting “Oh, my God”.
THIS STUDENT RECEIVED THE ONLY ”A”.
Cum doamnelor de-odinioara eu nu le-am fost contemporan,
Cum scris in sorti le-a fost sa moara si la un alt meridian,
Cum fastele amante-antice prostituindu-se-n subur
N-au cum sa-nvie-un nev propice desi de maculat augur,
Cum iar, la randu-le, acele bastarde brune de-arhierei,
Domnite dulci si infidele inmiresmand a stanjenei,
Nu s-au invrednicit sa-ndure sarutul celei mai reci guri
Cum favoritele marunte sau marea tarfa din scripturi
Si veselele hetaire si nobilele cu blazon,
Logodnicele fara mire purcese grele de cocon.
Ce pandemoniu de ispite; la care sa te hotarasti
Din hora fetelor dospite sub farduri, horbota si masti?
Infante duse-ncruciate, logodnice de printi dinasti,
Fecioare culte viciate de paji perfizi, efebi si casti,
Amante de prelati catolici, regine vaduve-n harem
Cu ochii rai si melancolici si parul ca un recviem,
Putane blonde, princiare, cu care un regat rastorni,
Papese arborand tiare sau castelane cu licorn
Si staretele-n mantii sumbre si suveranele-n exil,
Ajunse fumegoase umbre, in Hades si-au aflat azil.
E prada acest… alai de rochii, de gratii si de goliciuni
Ce-a-nchis de-atata vreme ochii terbilei putreziciuni.
Atunci, copile imorale, sotii de cineasti ratati
Si chelnerite cu parale si fete bune, fara tati,
Subtiri surori de caritate, actrite-adulte in turneu,
Studente fara facultate, eleve fara de liceu
Si primadone fara voce si profesoare fara post,
Pustoaice cu ardori precoce dar mature in pret de cost
Si taxatoare si modiste si specimene-n genul cult
Intrara-n sirul lungii liste al doamnelor de mai demult
Spre-a fi amantele meree, model al vesnicei muieri,
N-au fost decat succedanee de spectre dintr-un timp de ieri.
Puteau fi hrana si otrava si disperare si destin
Si giumbusluc si clipa grava si mit si suflet clandestin
Si exorcismul meu in portii sa uit de ochii ce m-atrag
Ai vechii pazitori a portii ce-ntampina amantii-n prag.
Astfel ma vindecara-n fine de para poftelor lumesti.
Ma-ntorc spre-acele concubine din carti, miniaturi si fresti,
Cu gingasele lor contururi de care-mi este iarasi dor
Spre-a fi contemporan de-a pururi cu-ntregul dragostei sobor.
Cu-astfel de divagari galante, erotoman stereotip,
Se spovedea batranul fante oglinzii ultimului chip.
- Romulus Vulpescu
Dupa intamplarea din acea dimineata, Roxana fu distrasa mai tot timpul. Se astepta ca totul sa o ia la vale si ca toate planurile ei pe ziua respectiva sa fie distruse de o forta divina care nu o suporta pe tanara fotografa.
Intalnirea cu amicul ei la Magazinul Titan, insa, si achizitionarea aparatului foto IR mersesera ca pe roate. Aparatul era intr-o stare perfecta iar Alex ii facuse un discount pe loc cand vazu cat de neagra era de suparare dupa ce cobori din masina. Cu aparatul pus, in siguranta, in rucsac, Roxana se indreptase catre facultate iar discutia cu cele mai bune prietene – care fie aveau cursuri tot la facultatea de litere, fie avusesera treburi prin centru – o ajutase sa scape de o parte din frustrarea acumulata din cauza lui N. si a tipului in costum cenusiu.
Examenul la literatura mersese si el cu brio, iar Roxana iesi din amfiteatrul unde avu loc testarea cu barbia ridicata si un zambet larg pe buze.
Se simtea mult mai bine. N. nu mai sunase asa ca tanara lasa totul in urma, acolo unde era normal ca trecutul sa ramana, si merse mai departe. Odata iesita din examen, urca iar in masina si se indrepta catre Otopeni. In mod normal, nu ii lua decat o jumatate de ora ca sa ajunga la destinatie din Piata Universitatii dar aglomeratia pana in Baneasa o lua prin surprindere. Nu se asteptase ca intr-o zi de saptamana, la o ora trecuta de pranz, sa fie atata lume care vroia sa iasa din Bucuresti incat sa o intarzie pe ea cu jumatate de ora.
Carmen nu avea sa fie prea bucuroasa, dar o barfa mica ar fi putut sa o imbuneze putin. Mai ales ca avea ce sa ii povesteasca.
Ajungand la vila femeii din Otopeni, Roxana trase masina langa gardul curtii imense, lua rucsacul de pe bancheta din spate si incuie masina. Isi puse mana deasupra ochilor ca paravan impotriva soarelui puternic si privi in sus catre etajul superior al vilei. Locul devenise aproape ca o a doua casa, iar Carmen…
Carmen Toma era una dintre cele mai faine personae pe care le intalnise Roxana vreodata. Nascuta in Bucuresti, femeia de 36 de ani stiuse la ce sa se astepte atunci cand a pus pe picioare o agentie de modeling in urma cu aproape opt ani. De atunci, ea lucrase, oricand fusese posibil, cu oameni tineri, la inceput de cariera, ajutandu-i sa se specializeze in meseria lor, sa adune experienta si sa le dea un plus de incredere.
Iar Roxana nu fusese deloc surprinsa cand primise un telefon intr-o zi de la secretara lui Carmen pentru a-i cere ajutorul la o sedinta foto. Din acel moment, Carmen apela la ea cam de doua ori pe luna cu diverse proiecte, chiar daca perioada de “expunere” se terminase de multa vreme.
Carmen ii devenise o prietena apropiata Roxanei si o clienta loiala, iar tanara o iubea enorm. Carmen era genul de femeie matura care isi pastrase partea jucausa si tanara a personalitatii. Era mondena, cocheta si sarcastica. Se imbraca intotdeauna la moda dar isi pastra si propriul mod de a combina hainele si accesoriile. Ii placeau cocktailurile si tigarile slim, iar inteligenta ei si cunostintele ei generale i-ar fi facut pe unii dintre profesorii Roxanei sa se simta rusinati.
Fara sa bata la usa sau sa sune la sonerie, Roxana intra in casa – fusese intotdeauna incurajata sa se simta ca acasa acolo. Bichonul lui Carmen, o catelusa alba si pufoasa numita Zizi, o intalni pe Roxana in hol, sarind si latrand de bucurie.
“A, in sfarsit ai ajuns!” o auzi pe Carmen strigand dintr-o camera adiacenta care fusese transformata in studio foto.
Imbracata intr-o rochie de satin verde inchis, care se oprea deasupra genunchilor, Carmen iesi din camera-studio sa o intampine pe tanara. Parul ei lung si roscat sclipea in lumina soarelui care intra prin ferestrele mari in stil victorian, iar ochii ei verzi o priveau pe Roxana cu o egala masura de bucurie si iritare.
“Incepeam sa ma ingrijorez.”
“Buna, Carmen. Scuze de intarziere dar e ciudat de aglomerat la Baneasa azi,” explica Roxana.
“Stiu, draga mea. Stai linistita,” o asigura Carmen. “Aceeasi problema a avut-o si modelul de azi. Ti-am zis ca e pentru Men’s Health, nu?”
“Da, mi-ai trimis totul in e-mailul de ieri. Dar nu mi-ai spus cine e model pentru sedinta asta.”
“Hai sa iti fac cunostinta. Tudor!”
Pe cat de linistita fusese Roxana cand intrase in casa, atat de surprinsa fu sa vada cine era Tudor atunci cand acesta iesi pe hol.
Va aduceti aminte ca acum o luna am scris Birocratia lu’ Peste, da?
Bun, pentru ca azi scriu continuarea.
Am fost ieri sa imi ridic noua carte de identitate dupa ce am reusit, intr-un final, sa ajung inapoi in Slobozia (and I’m writing about it today because I have issues with my dad’s keyboard). SPCEP are program de dimineata si dupa-masa cu o pauza de vreo doua ore si ceva intre ele. Fiind invatata din copilarie ca cine se scoala de dimineata departe ajunge, am decis sa ma duc pe la un 10:00 la sediul lor ca sa vad care e treaba.
Totul bine si frumos la planul meu, doar ca in jur de 30 de insi se gandisera exact ca mine si formasera o coada monstru la ghiseu. Ajunge departe ala care se trezeste de dimineata, da… Ajunge sa se plimbe prin oras, fara tinta sau rost, sperand ca timpul o sa treaca mai repede si coada de la ghiseu se va micsora in decurs de o ora.
It didn’t…
Asa ca m-am dus acasica, am facut un dusulet, am mancat o salatica, am baut un vinulet, m-am relaxat putintel… si am revenit la SPCEP pe la ora 16:00.
Diferenta… ehe, dragii mei, ce diferenta! In fata ghiseului nu era decat o mama cu fiica ei care facuse 14 ani. Dupa ce termina doamna, ma bag si eu la ghiseu. In spatele ghiseului o femeie – pe care o voi tine minte pana in ziua cand oi muri ca singura lucratoare la stat cu zambetul pe buze. Si frumoasa… foc! In fine, i-am spus numele meu, a cautat rapid printre pliculete, m-a gasit, am semnat, mi-am luat cartea de identitate si cartea de alegator si am plecat.
Poate va intrebati de ce scriu postul asta daca nu s-a intamplat mare lucru. Fiti pe faza ca urmeaza poanta.
Ei bine, mama a cerut sa vada buletinul ca sa studieze moaca lu’ fii-sa (care a iesit destul de OK, if I do say so myself) si s-a mirat ca pe cartea mea de identitate nu erau trecute numele parintilor, cand pe al ei si al tatalui erau.
“E clar,” le-am spus eu cu un zambet larg de amuzament. “Oficial nu va mai apartin voua. De azi inainte, sunt a statului!”
Protection Plugin made by Stride Rite Coupons