Ce fac eu atunci cand am prea mult timp la dispozitie? OK, nu e chiar cazul acum, dar nu asta conteaza. Oricum, de obicei fie ies cu prietenii, fie citesc, fie desenez, fie opresc pisoiul meu din incercarile lui sinucigase pe balcon dupa vrabii (o sa pun curand si cateva poze cu el). Dar uneori mai si scriu. Asa ca iar am afurisitul de pix in mana si pun cuvintele astea pe hartie… sau pe laptop…

Despre ce vorbim astazi? Eh, ce altceva? Dragoste, relatii si stereotipuri.

Am avut la un moment dat o discutie cu un amic, iar el imi tranti o intrebare pe care nu o mai auzisem de multisor: “cum arata barbatul ideal pt tine?” Pe moment, am scos cateva –asa-zise– caracteristici esentiale, dar intrebarea m-a pus pe ganduri.

M-a bulversat in asa masura incat am inceput sa cuget la rece tot ce mi s-a intamplat in ultimii ani si am ajuns la o concluzie interesanta, si anume ca in timpul fiecarei relatii, luam, incet-incet, exact trasatura care ma atrasese la partenerul meu. Trecand in revista toate relatiile mele –sexuale– din ultimii 5 ani pot afirma urmatoarele:

- de la primul am luat gustul pentru sex (desi, fiind prima experienta sexuala, e cam normal);

- de la al doilea am invatat sa tin la barbatul de langa mine cu toata inima mea;

- de la al treilea am luat dorinta de libertate si aventura;

- de la al patrulea am invatat sa pretuiesc toate momentele frumoase, oricat ar tine ele, si sa traiesc prezentul pe cat mai intens posibil;

- iar de la al cincilea am luat dorinta de independenta intr-o relatie, dorinta de reusita, increderea in fortele proprii… si o mica doza de indiferenta (bine, am luat eu mai multe de la el… dar astea sunt cele mai importante, cred).

Deci, desi ma simt ca fiind aceeasi persoana, nu sunt. Putin cate putin, m-am schimbat, cu ajutorul sau din cauza fostilor iubiti.

Ce o fi mai incolo, nu stiu. Orice e posibil. Poate ajung prima femeie presedinte a Romaniei. Vote for me!

Revenind la ideea de barbat perfect si eternele stereotipuri adolescentine (sau nu atat de adolescentine) din ziua de azi, poate reusesc sa va lamuresc in ceea ce priveste felul de barbati care s-ar potrivi cu mine si sa critic putin ce se cauta in general in societatea prezentului romanesc.

De-a lungul timpului, criteriile legate de „specimenul” ideal din ambele sexe s-a schimbat precum sarmanul sistem educational romanesc. Ba femeile trebuiau sa fie slabe, si barbatii bine facuti, ba durdulii spre grase ambele sexe pentru a denota bogatia si voluptatea. Ba paroase/parosi, ba atletici/atletice, ba cu pielea alba, ba blonzi, ba roscate, ba brunete… etc etc etc.

S-ar zice ca in ultimii ani s-a ajuns la un fel de compromis. Acum trebuie sa fii si frumos, si atletic, si bogat si bine epilat „pe ici, pe colo, prin locurile esentiale” daca nu esti oricum chel… Si sunt si alte mici caracteristici, dar hai sa ne axam pe preferintele femeilor in blogul asta si sa revenim alta data la cele ale barbatilor, OK?

Foarte multe femei se plang cum ca nu sunt fericite in relatiile pe care le au, si cu atat mai putin cele care nu le au. De ce? Ei bine, aveti sa radeti, dar de regula –adica in vreo 60% din cazuri– se ajunge in situatii de genul acesta pentru ca ele se opresc la un singur gen de barbati, si asta pt ca, cica, le-ar placea acel tip de „masculi”. Bun, bun… si mie mi-ar placea barbati rai, sau puternici, sau bogati. Dar nu te opresti la O SINGURA trasatura. Dar exact asta fac. Si se indragostesc de acesti „masculi” –in general din cauza feromonilor– iar cand ei fac exact ceea ce oricum avea sa se intample, adica sa le paraseasca pentru o alta sau sa le insele, se intreaba de ce si cad in depresii.

Snap out of it! Esti femeie, esti frumoasa, esti desteapta si poti fi descurcareata. Foloseste-te de atuurile tale, toate odata, pentru a ajunge acolo unde vrei sa ajungi si, cel mai important, sa ramai acolo daca iti place. Nu ajungi nicaieri daca te complaci intr-o situatie de tot rahatul, crezand ca el se va schimba sau se va  intoarce la tine pentru ca te stie suferind. Dragoste cu mila nu se poate. Dar cum zicea si Gerard Butler in „The Ugly Truth”: men are simple! Va recomand sa vizionati filmul si sa luati aminte.

Avand in vedere ce am scris mai sus despre fostii mei, e de inteles ca nu prea semanau intre ei si ca nu prea am un gen de barbati preferat.

Si totusi, ce cauta o tipa cu un IQ mai maricel decat media populatiei de la un barbat?

Ei bine, nu pot spune ca e o chestie generala, dar eu am unele criterii dupa care ma ghidez… chiar daca nu le iau in considerare uneori, sau chiar deloc, cand imi pica cineva cu tronc.

Hai sa scapam de marea intrebare din capul barbatilor, mai intai. Da, felul in care aratati este important pt femei, asa cum pentru voi este important felul in care aratam noi si felul in care ne folosim corpul si atuurile fizice (specimenele blonde par a fi la mare cautare). Lasam la o parte exceptiile de la regula, pentru ca sunt cam putine. Oricum, nu sunt genul care sa vrea un fizic impecabil, cu abdomen lucrat si pectorali pe care ii poti misca in voie. Nu, dragii mei. Ba chiar pot spune ca putina burtica nu numai ca e simpatica dar si ajuta in momentele intime… prietenii stiu de ce. Nu imi pasa daca aveti barba sau nu. Pilozitatile de pe piept si burta sunt, de asemenea, in regula, iar faptul ca le razi cu lama nu te face mai barbat (poate cu ceara se accepta). Nu ma intereseaza ce culoare au ochii tai sau ce culoare are parul tau. Vreau sa ai atat ochii cat si glasul de o blandete molipsitoare, chiar si atunci cand incerci sa imi explici teoria relativitatii, dar sa le ai la fel si cand iti vorbesc despre haine si pantofi, genti si machiaje.

Vreau sa ma poti lua in brate si ridica de pe pamant atunci cand nu m-ai mai vazut de mult timp… sau chiar de putin timp… atunci cand ti-a fost dor de mine. Vreau sa fii totusi mai inalt ca mine pentru ca imi place sa ma simt protejata si vreau sa pot purta pantofi cu toc fara sa te pun intr-o situatie jenanta sau de inferioritate.

Da, vreau sa stii sa saruti, iar limba indesata cat mai adanc pe gatul meu nu inseamna un sarut reusit. Vreau pasiune din partea ta, ceea ce nu inseamna sa ma incaleci cu prima ocazie sau sa practici sexul sportiv. Imi place sa tachinez si imi place sa fiu tachinata. Nu vreau sa ma lingusesti ca sa ajung in patul tau, ci sa ma tratezi ca pe o persoana cu ganduri si dorinte proprii. Atingerea ta trebuie sa fie moale, de parca ti-ar fi frica sa nu ma spargi, dar vreau sa ai si tupeul de a ne indruma pe un alt drum, poate mai bun pentru noi ca si cuplu, trecand cu sarm peste incapatanarea mea.

Inteligenta si desteptaciunea sunt foarte importante. Trebuie sa ai idei, pareri, criterii, critici, laude; sa poti vorbi cu mine pe orice subiect, pentru ca vreau sa aflu ce crezi tu si vreau sa te aud vorbind. Daca avem pareri diferite, nu te impune in fata mea ci lasa-ma sa imi sustin punctul de vedere asa cum te voi lasa si eu pe tine, chiar daca, poate, nu va fi corect sau pe placul tau. Cearta-te cu mine, apoi ia-ma in brate si spune-mi ca iti place la nebunie inflacararea mea, si saruta-ma fara sa ma mai lasi sa scot o alta vorba.

Si simtul umorului vreau sa il ai bine dezvoltat pentru ca trebuie sa stii sa treci peste sarcasmele mele aruncate aiurea, care inteapa de cele mai multe ori. Trebuie sa intelegi ca nu le spun cu rautate ci doar din nevoia de a scoate frustrarile mele la suprafata.

Nu ma deranjeaza daca vorbesti sau te intalnesti cu alte fete, dar vreau sa ai puterea si increderea in mine pentru a-mi impartasi asta. Vreau sa stiu ca pot avea incredere in tine. Vezi tu, as vrea sa ma lasi sa fiu parte din viata ta si sa imi poti spune orice. Nu te voi insela niciodata. Sunt femeia unui singur barbat, pana la sfarsit. Nu iti voi ascunde nimic pentru ca nu am motiv sa te mint. Singurele minciuni pe care le vei auzi din partea mea vor fi rostite cand vreau sa par mai puternica decat sunt de fapt sau cand vreau sa iti fac o surpriza.

Nu imi pasa daca ai sau nu masina, chiar daca mi-ar placea ideea de a putea iesi usor din oras si de a evada undeva frumos si nou. Nu imi pasa daca ai sau nu bani, oricat de mult imi place sa primesc cadouri. Nu marimea contului bancar ma intereseaza, ci marimea inimii tale.

Vreau sa iti placa orice tip de muzica (cu exceptia manelelor), si vreau sa poti asculta cu placere atat o opera clasica, cat si un rock intens. Vreau sa nu iti ascunzi emotia si sa te poti bucura de o scena mai romantica din cine stie ce film. Mi-ar placea sa ma tii in brate cand ne uitam la un film, sau chiar la desene animate, sau sa ma tii de mana.

As vrea sa iti placa sa iesim in oras sau in parc la o plimbare, sa facem poze, sa glumin… sa fim copii. As vrea sa facem tot felul de concursuri: cine ajunge primul pana la colt, care clipeste primul, care are cele mai multe melodii ale unui anume artist in calculator, care are cele mai multe articole vestimentare de o anumita culoare in sifonier… si tot asa.

Vreau sa fii inspiratia mea, sa te lupti pentru mine si sa te lupti cu incapatanarea mea… sa ma vrei doar pe mine!

Vreau sa fii al meu, pentru a putea si eu sa fiu a ta.

Trebuie sa iti placa animalele si sa nu fii alergic la pisici. Vreau sa vrei mai mult de la viata si de la tine si de la noi. Vreau sa imi impartasesti toate gandurile tale (indiferent daca unele din ele sunt porcoase). Vreau sa iti placa muntele mai mult ca marea si sa vrei sa faci drumetii. Vreau sa te bucuri de culorile primaverii si toamnei, si de micile lucruri in viata. Vreau sa vrei sa facem dragoste si nu sex. Vreau sa ma suni si sa vorbim zeci de minute despre nimicuri.

Deci… crezi ca ai ce trebuie?

Nu stia de ce acceptase sa iasa cu el in starea in care era de cateva zile incoace. De fapt, nu stia de ce nu ar fi acceptat sa iasa, avand in vedere ca in casa ar fi dus-o mai greu decat in barul acela.

Era mjlocul lui iulie si afara era o caldura atat de intensa si de umeda incat era greu de respirat. Soarele batea asupra intregii capitale, iar majoritatea oamenilor se adapostisera ori in casa la ventilatoare ori la terase cu pulverizatoare de apa sau localuri cu aer conditionat, fiecare incercand sa se fereasca pe cat putea mai bine de gradele Celsius.

Cu toate ca existau si alte probleme cu care se confrunta in acel moment, Bianca decisese sa iasa din casa, sa iasa din acea stare de vegetare si de autodistrugere. Dar acum ca statea mai bine pe ganduri, cu paharul plin numai de gheata in fata, oare facuse bine? Nu se simtea cu nimic mai bine in acel moment si era destul de sigura ca nu va putea ascunde asta de tanarul din fata ei. Si nu ar fi dorit sa ii strice si lui putina buna dispozitie pe care o avea. Din cate stia, nici el nu o ducea prea bine… din orice punct de vedere.

- Mai vrei unul? o intreba tanarul pe un ton moale, aratand spre paharul gol de pe masa.

- Da, dar de data asta cu alcool. Imi e dor de prietenul nostru Jack, raspunse fata, referindu-se la Jack Daniel’s whiskey.

Karl facu semn barmanului ca mai doreste inca doua bauturi, apoi se intoarse catre tanara, si o privi cu ochii lui verzi, parca incercand sa isi dea seama ce se intamplase cu Bianca.

Ea privi in alta parte, la paginile de ziar puse pe pereti, la sticlele de vin, whiskey, cognac, lichior si diverse alte bauturi in toate culorile asezate in spatele barmanului. Ii placea locul acela. Aveau cele mai bune cocktailuri din oras. De fapt, cam asta era specificul barului. Iar atmosfera era foarte simpatica, cu luminile difuze si muzica veche.

Dar in acea zi, nu se putea bucura de toate acelea…

- Ai de gand sa imi spui si mie de ce esti asa? intreba tanarul din senin. Nu te-am mai vazut atat de abatuta de cand…

Bianca isi ridica ochii din paharul gol si il privi, asteptand sa auda ce avea sa spuna. Dar el nu continua, lasand in aerul tensionat cuvintele ce poate nu erau cele mai potrivite.

- Pur si simplu sunt ingrijorat. Atat.

- Linisteste-te. N-am sa ma arunc de la etaj sau in fata unei masini, ii raspunse cu un mic zambet ironic.

Tanarul ii arata un suras ce nu parea sa fie al lui iar ea ofta incet. Barmanul le aduse cocktailurile si Bianca lua paiul intre buze si sorbi putin din bautura rece. Stia ca nu avea cum sa plece din acel local fara sa ii spuna de ce era atat de abatuta. Karl nu ar fi lasat-o.

- Pot vorbi deschis cu tine? il intreba deodata. O fata oricum nu m-ar intelege, iar un tip normal cu atat mai putin.

Karl zambi.

- Desigur. Oricand. Stii asta.

Auzind asta era ca si cand tanarul din fata ei ar fi deschis portile unui baraj si toate frustrarile tinerei iesira la lumina, toate o data, fara o ordine prea coerenta.

- M-am saturat de tipi cu care nu pot fi prietena pentru ca imi fac propuneri indecente si tipi care ar putea sa ma atraga, cu care ma inteleg de minune, dar ori sunt prinsi in relatii in care se vede clar ca nu sunt fericiti… ori pur si simplu nu spun ce vor.

Tu, daca m-ai placea, ai avea curajul sa mi-o spui, chiar daca as fi intr-o relatie?

Fara sa astepte un raspuns, Bianca isi continua enumerarea frustrarilor; Karl ar fi dorit sa spuna ceva, dar o lasa sa vorbeasca.

- Pana mea, nu putem sta si suporta rahaturile altora fara sa speram ca poate aparea ceva mai bun. Si daca apare ceva mai bun, ce facem? Stam si ne intrebam ce ar fi fost sau incercam sa vedem ce iese? Oricum nu e nevoie sa te vrajeasca cineva de la bun inceput. Dorinta de a avea o relatie mai lunga apare dupa ce te deschizi, chiar daca exista riscul unui refuz. Suntem oameni, ce naiba! Avem macar obligatia de a incerca.

Pe chipul tinerei aparu un suras amar.

- Pacat ca nu inteleg daca un tip imi face apropouri. Prefer sa mi se zica verde in fata ce si cum. Si pacat ca nu am mers mai departe de un sarut cu un tip cand eram certata cu X. Iar acum tipul ma vede doar ca pe un confident. Marfa!

- Deci s-a intamplat ceva intre tine si X… iarasi…

Bianca ofta si isi inchise ochii o clipa lunga.

- Simt ca relatia continua doar pentru ca locuim impreuna.

Karl facu un gest ce arata clar dezgustul fata de o astfel de idee.

- Poate m-am implicat prea mult in  relatia asta si e timpul sa vad cum e si cu altcineva. Sau poate am nevoie de o relatie “dubla” si ar trebui sa raman cu cel care mi se pare mai bun. Ranji amar: Chiar X m-a incurajat sa incerc lucruri noi, dar a facut-o mai mult din dragul de a putea si el face la fel fara sa mai gaseasca scuze stupide.

- Te simti blocata? intreba tanarul parca stiind o parte din ce simtea ea.

- Da, si nu am nici cea mai mica idee de ce ma simt blocata, raspunse ea fara sa stea prea mult pe ganduri, dar apoi facu o mica pauza.

Ii trecu prin minte sa ii spuna lui Karl tot ce o deranja in relatia ei cu X — absolut tot. Putea spune oricand cu mana pe inima ca avea nevoie sa faca asta, asa cum avea nevoie de aer ca sa respire. Oricat de mult nu dorea sa impovareze pe cineva cu problemele si frustrarile ei, avea nevoie sa le spuna cu voce tare cuiva. Si spera ca si Karl avea sa inteleaga cat de mult avea nevoie de un prieten adevarat in momentul acela si ca o va putea sustine oricand.

- Ne certam foarte des si, sincer, il banuiesc ca are o amanta.

Mana tanarului se aseza pe bratul ei.

- Ma crezi ca e gelos pana si pe tine? continua Bianca. Ca-si face in minte tot felul de scenarii pe care el oricum le-ar fi pus in practica? Trebuie sa il trag eu sau sa il imping eu de la spate ca sa facem ceva, ca el oricum nu face propuneri interesante. Macar de-ar spune si el intr-o vineri: fa-ti bagajele, avem bilete in doua ore la munte, sau la mare, sau macar pana la Pitesti, in puii mei!

Mai lua o gura din cocktail, lunga, vrand poate sa amane urmatoarele cuvinte, ori sa incerce sa isi puna gandurile in ordine. Era o invalmaseala totala in capul ei. Continua pe un ton iritat:

- Nici macar modul in care se uita dupa tipe nu m-ar deranja daca n-as stii ca vede practic prin haine si — ca un fantezist ce e — recunoaste pana si faptul ca s-i le imagineaza in tot felul de ipostaze, inclusiv cum si-ar trage-o cu ele!

Sari imediat la alte probleme cu X, Karl privind-o tacut si aproband din cap din cand in cand sau schitand o urma de dezgust fata de comportamentul celui ce se numea iubitul Biancai.

- Si cand intarzie la munca il inteleg. Si eu am avut destule zile de genul asta. Dar cand vine acasa stresat as vrea si eu, in loc sa isi verse nervii pe mine sau sa se puna imediat la PC… (Ridica din umeri, lasand fraza neterminata.) Nu vreau neaparat sa imi faca surprize placute sau gesturi extraordinare, ci macar sa arate ca s-ar simti bine cu mine. Ce naiba! Il sperii chiar atat de tare? Nu sunt casatorita, n-am copii, n-am boli transmisibile…

O umbra ii trecu parca peste chip. Simti cum Karl ii strange bratul putin mai tare, aratandu-i ca e acolo si o asculta.

- Chiar daca as spune cuiva ca locuiesc cu fostul iubit, sigur s-ar gandi la prostii… si mai mult ca sigur s-ar speria. Bine, s-ar speria de posibilitatea unei relatii, ca oricum sex se gaseste la tot pasul si orice idiot poate sa vrea doar asta. (Surase amar.) Cu atatia lasi si obsedati, ma simt ca in Evul Mediu. Ca si cand nu am voie nici macar sa incerc sa gasesc ceva ce poate, cu putin noroc, sa se transforme intr-o relatie mai buna.

Eh, lasa ca imi gasesc eu un frustrat cu destul “Fuckitall” in sange incat sa nu vada ca si eu sunt o frustrata si sa imi spuna ca ma place. Daca il plac si eu… pana mea! (Inca o inghititura din cocktail.) Bai, nimeni nu mai risca in lumea asta? Parca li s-a urcat biserica la cap tuturor! Trebuie sa ajunga la 35 de ani, cu un copil sau mai multi, si sa divorteze ca sa isi dea seama ca nu sunt cu persoana potrivita? Parca daca ai fi intr-o relatie de mai bine de un an, ai avea automat obligatii familiale sau chestii de genul asta.

- Si de ce nu risti tu? intreba tanarul pe un ton inocent. Poti sa pleci, sa il parasesti…

Bianca ii intalni privirea dar nu stiu cum sa o interpreteze. Ofta si mai lua o gura din cocktail, in timp ce Karl facea la fel.

- Mie, personal, mi-e frica sa dau eu papucii mai intai pentru ca pana acum am vazut ca o tipa singura si relativ sigura pe sine e dorita de tipi cu tot felul de dorinte pentru sex de o noapte pentru ca, vai, asa ar fi la moda acum. Iar daca totusi se ajunge la o relatie mai lunga de la o astfel de noapte, tipul e deja sigur pe sine si uita ca langa el nu are un set de gauri pe care sa il trateze ca pe un obiect si in care poate sa-si bage ce si cand vrea, ci o persoana pe care o place si pe care trebuie sa o cucereasca putin cate putin. Si noi, fetele, avem vise, dorinte, nevoia sa ne simtim apreciate si provocate la a recuceri, macar din cand in cand, omul cu care impartim patul si sentimentele.

Si unde dracu’ a disparut fraza aia simpla dar plina de inteles “te plac”? Avea un sens foarte clar, deschis si usor de acceptat: „mi-ar placea sa incercam si sa vedem daca intre noi doi poate iesi ceva”. Acum se pica in extreme. Ori se folosesc de tot felul de replici de agatat, ori, de frica unei respingeri, am auzit ca un tip a stat 3 ani in rolul de cel mai bun prieten al tipei de care era indragostit. Dupa tot acel timp, tipa a aflat si s-a amuzat copios, dupa ce i-a trecut scarba fata de el. Si stii ce-i culmea? Daca ar fi incercat de la inceput, tipa i-ar fi dat o sansa…

- Crezi? Eu as fi zis ca dupa 3 ani ea ar fi avut destula incredere in el incat sa ii dea o sansa mai mare, spuse tanarul cu o ridicatura din umeri.

- Nu si daca tipa s-a obisnuit cu el fiind cel mai bun prieten si ii e aproape imposibil sa il vada cu alti ochi. Atatia prefacuti si totul din cauza unor nenorocite de tabuuri religioase si a unor rahati care sunt dispusi sa minta pana in panzele albe ca sa bage o tipa in patul lor si a doua zi sa o trateze ca pe o carpa doar buna de aruncat, eventual pana la urmatoarea refolosire.

Se opri pentru o clipa amintindu-si ca si Karl avusese astfel de aventuri, desi el avusese bunul simt sa se poarte ca un gentleman a doua zi dimineata.

Bianca ofta incet, incercand parca sa scape de sentimentul de totala furie care o cuprinsese.

- Ai observat cat de mult a inceput sa conteze partea materiala intr-o relatie? intreba, incercand sa sa schimbe subiectul discutiei. Numai calatorii, shopping la magazine de firma, cadouri scumpe si extravagante. Foarte putini mai stau in casa sa vada un film bun cu iubitul sau iubita, sau care sa iasa in parc la o plimbare sau o tura de poze…

- Sunt mai multi decat crezi, ii raspunse Karl pe un ton ciudat.

- Nu destui, ii intoarse Bianca, cu o privire acra.

- Nu crezi ca exagerezi putin?

- Poate. Sau poate am avut de a face doar cu cine nu trebuia. Ori amici care vroiau doar sa le ajung in pat si nu ascultau o iota din ce ziceam. Ori prieteni care ar fi putut insemna ceva mai mult pentru mine dar prea lasi ca sa ia taurul de coarne. Faza cea mai tare e alta. Nu inteleg de ce, atunci cand o fata vorbeste deschis cu un tip, el are automat impresia ca il vrea doar ca pe un amic si confident.

Tanarul deschise gura sa incerce sa zica ceva, dar o inchise la loc, nestiind ce putea, de fapt, sa zica. Isi tuguie buzele in semn de nestire si astepta ca Bianca sa raspunda la propria-i intrebare.

- Poate pentru ca, in general, tipa se baga in relatii cu tipi cu care nu se intelege si de care e doar atrasa – si da, ma simt – iar apoi, cand cauta intelegere si o ureche sa o asculte sincer, apeleaza la alte persoane decat un tip pe care l-ar putea vedea si ca partener. Ca, de, suntem popor crestin si tipul nu trebuie sa isi asculte iubita, sau mai bine zis proprietatea… Iar ea se duce, vorbeste cu altul – si zic altul pentru ca o tipa ar fi ori invidioasa, ori indiferenta – si, de obicei, e destul de proasta incat sa nu isi dea seama ca tipul e atras de ea sau invers.

Prinsa in valtoarea sentimentului de libertate dat de confesiunile de pana atunci, urmatoarele cuvinte ii iesira dintre buze fara sa isi dea seama, fara sa gandeasca concret ceea ce rostise.

- Si da, sunt atrasa de tine, te plac, dar nu stiu cum sa o spun…

Abia dupa ce rosti fraza isi dadu seama ce facuse. Il privi pe Karl cu o expresie de bulversare pe chip, aproape de oroare. El o privea blocat.

Bianca isi puse capul in palme, coatele rezemate pe masa din fata ei, si inchise ochii, incercand sa se calmeze. Linistea care se lasase intre ei devenea jenanta, desi nu trecusera decat cateva secunde. Tanara se blestema in tacere pentru scaparea care o avusese, amintindu-si ca de la bun inceput nu dorise sa se intalneasca cu Karl.

- Scuze, spuse ea pe un ton slab dupa putina vreme. S-au adunat prea multe frustrari…

Mana lui Karl se aseza pe umarul ei gol. Ea ridica privirea si ochii lor se intalnira.

- Imi pare rau, mai spuse o data Bianca.

- N-ai de ce…

Mana de pe umarul tinerei ii atinse gatul si o trase incet catre el, si, intr-un final, buzele li se intalnira…

Deci, da.

Astazi ilustra mea persoana implineste 22 de ani… si, sincer, chiar simt ca am mai imbatranit nitel. Interesant sentiment. Cred ca incep sa inteleg femeile care mint in legatura cu varsta lor. Cu cat inaintezi in varsta, cu atat devii mai disperat.

Oricum, trecand peste aceasta mica fereastra spre un viitor al meu foarte probabil, trecem in revista planurile pentru azi… care de fapt, nu sunt prea “fistichi”. La 11:30 am programare la coafor ca sa imi fac bucle. De mult nu am mai facut o nebunie cu parul meu… cam de cand mi-am lasat breton (bad idea).

Urmeaza intoarcerea acasa si uimirea iubitului cu noul look de o zi, alesul outfitului cu care ma voi  imbraca (asta e doar o formalitate pentru ca stiu deja ce voi purta), si desigur ultimele pregatiri inainte de intalnirea cu prietenii (gen epilare, cremuire, pensare, manichiurare si pedichiurare).

Iar apoi, desigur, urmeaza gatirea pentru marele eveniment, imbracare, machiare si incaltare… ah, si parfumare… si luat-o la drum. La 6 e intalnirea cu prietenii (vreo 6 la numar – ceea ce inseamna ca, first round of drinks being on me – o sa am nevoie de o suma buna de bani in portofel pentru a putea plati; noroc cu ai mei care au trimis si ei putini bani in cont).

S-ar zice ca mergem la un restaurant de pe aici in Titan pentru “beutura” si poate si ceva mancare, poze la greu… apoi poate tragem o bila.

Ramane de vazut ce se va intampla de fapt.

Ah, da… Ar trebui sa postez si e-mailul invitatie trimis celor 6 prieteni.

“Prin prezenta va este adus la cunostinta ca in data de 19 iulie (adicatelea duminica asta pentru cei care traiesc “pe alta planeta”) se va serba ziua de nastere a ilustrei dumneavoastre cunostinte: Adriana Melnic (a.k.a. Kateshi Rinkutatokimi, a.k.a. Sihaya, a.k.a. Kyra Blade), moment de cumpana in spectaculoasa sa viata, cand implineste… va vine sa credeti… 22 de ani.

Cu acest prilej de imensa importanta in istoria planetei, sunteti invitati sa ciocniti un pahar de bere/vin/suc/apa… sau orice altceva e pe gustul fiecaruia (first round of drinks is on me). Pentru cei care nu doresc sa se afle in prezenta luminoasa a preamaritei Kateshi, sau vor fi plecati din oras, ilustra va poate acorda audienta in saptamana ce urmeaza acestei zile magnifice, cu mentiunea ca nu se va mai face cinste in aceasta conditie.

Desi prezenta nu este obligatorie (ba e chiar mai bine ca nu mai dau bani pe bautura) cadourile si micile atentii sunt. Se vor accepta bani (fara numar, fratioare), bijuterii (doar argint, va rog), carti, haine de firma, masini, actiuni in valoare de mii de euro, electronice (a se citi laptopuri, netbookuri, iPoduri, telefoane iTouch, aparate de fotografiat DSLR). Va rog nu aduceti flori, fiindca sunt efemere.

Vazandu-ne ajunsi si la marea intrebare existentiala „Dar de mers, unde mergem, frate?” marinimoasa Kateshi a decis sa se supuna la un vot destinatia finala a gastii. Astfel, locatiile sunt urmatoarele:

a.      Praetoria (de langa Magazinul Titan) – mancare si muzica buna

b.     Trattoria di Venezzia (tot din Titan) – mancare buna

c.      Embassy (Piata Lahovari) – bauturi bune

d.     Interbelic (Lipscani) – cocktailuri la greu!!!!!!!

e.      Biliard (in incinta Mallului Iris de pe 1 Decembrie)

Daca aveti sugestii, preamarinimoasa Kateshi va va asculta si va lua in considerare orice propunere. (P.S.: Nu se pune fosta Colony!)

Ora inceperii sarbatoarei mondiale, de asemenea, va fi supusa la un vot. In cazul in care se doreste, pe timp de zi se poate stabili o iesire la strand/piscina (fiecare isi plateste partea, caci marita Kateshi nu este facute din bani; ba chiar toti restul ar trebui sa o plateasca pentru ca ii onoreaza cu prezenta ei luminoasa).

Raspunsul la aceasta invitatie este obligatoriu pentru a se putea stii cate persoane vor fi prezente in ziua cea mare.

Va multumesc!

Pentru alte detalii… stiti unde ma gasiti.”

Ceea ce urmeaza este o scrisoare primita de la unul din fostii mei prieteni… It speaks for itseld, I think…

De la un (d)racusor insistent
catre un (d)racusor aspru,

Ei bine, sunt un om slab!

N-am rezistat tentatiei si m-am apucat sa iti scriu urmatoarele randuri. Nici nu stiu cand le vei citi. Dar ce spun eu? Nu sunt sigur nici macar de vor ajunge la tine.

De mai bine de trei luni ne-am tinut amandoi de cuvant si nu am mai comunicat unul cu celalalt. Admirabil si impresionant dar, totusi… oare e bine sa ne ignoram in acest fel? Dupa ceva mai mult de 1 an impreuna, sa ne prefacem ca nu ne mai cunoastem… asta e ridicol si absurd. Sunt primul care isi recunoaste incapatanarea si lipsa de tact.

De o fi una, de o fi alta, cotinui sa scriu.

Iti face placere? Desigur. Cel putin partea de literat din tine. Apropo, cum mai stai cu romanul? Ai progresat, firesc, si ca volum si ca stil. Nu ma indoiesc. Ar fi interesanta o discutie pe aceasta tema, data fiind starea de acum.

Dar, lasand deoparte toate acestea, ma intreb ce mai faci, cum te mai simti, cum e atmosfera la facultate, care e starea ta de spirit. Esti bine, multumita si alte cateva de acest gen? Esti constienta ca m-am interesat, in limitele puterilor mele, despre toate acestea, dar una e sa-i asculti pe ceilalti si alta sa simti pulsul pe viu, direct de la sursa. Poate si tu ai fost curioasa si ai mai aflat cate ceva despre mine.

Ma stii cum sunt eu: ce nu ma omoara, ma intareste.

Despre multumire si fericire, numai viitorul va decide. Am nevoie sa fiu impins de la spate, stii tu…

Ca sa vezi, e adevarat ca timpul vindeca anumite rani sufletesti. Poate e doar nostalgia, dar cum e sfarsit de an, mi-am adus aminte de Revelionul trecut. Camera rece, membrele inghetate, lumanarile pe masa, dar mai ales trupurile noastre calde si pline de dorinta. Sa-mi fie iertata indrazneala si „necuviinta” dar asa a fost. Ne-am simtit bine unul cu celalalt, nu-i asa?

Stiu – nu te enerva – nu numai asta conteaza, dar cade greu in balanta.

Iti vine a crede ca incerc sa mi te imaginez, iar chipul tau il vad ca prin negura? Frumoase feste imi joaca mintea. In schimb, si acum iti sint atingerea, mirosul, glasul patrunzator, dar mai ales, spiritul muscator.

Detaliile fac tot deliciul.

Ma tem ca iti vorbesc ca un barbat indragostit. Fii ingaduitoare! Cand ti-am spus ca nu puteam fi prieteni, mai degraba la asta ma refeream. Noi doi doar prieteni… nu pot concepe asta. Cred ca trebuie conceput un cuvant nou, pentru acest simtamant intre prietenie si legatura emotionala. Eu unul nu-l stiu.

Am incercat cam tot ce se putea pentru a te „neutraliza” din sistemul meu. Dar inima are ratiuni pe care nici ratiunea nu le cunoaste. M-am straduit sa te urasc, si pentru o perioada am avut roade… dar asta a fost prima greseala. E ca si cum as fi incercat sa scriu cu un stilou pe o bucata de hartie dar fara cerneala. Capodopera era asigurata si nemuritoare, insa stearpa.

Nu stiu daca am mai avut curajul sa spun asta cuiva, dar cu tine mi-am ispasit toate greselile si am primit o pedeapsa binemeritata pentru toate amagirile, nedreptatile, inconstantele si prostiile pe care alte fete, si nu numai, le-au indurat datorita mie. Tu ai fost moneda mea de schimb, care in final s-a dovedit a avea o valoare mai mare si fiind mai grea decat puteam duce.

Te surprinde?

E nevoie de un tigru pentru a recunoaste o puma, surata lui.

Si totusi ma bantuie un gand, aproape ca o soapta abia rostita. Simt, mai bine zis „presimt”, o imblanzire a simturilor tale. Cu totii suntem ceea ce suntem si nu ne putem nega natura noastra adevarata. Nu doresc sa-ti pierzi taria de caracter, nervul, flacara din ochi, patima din inima, ambitia din spirit, orgoliul din suflet. Daca vor disparea, sau doar se vor atenua, vei fi nefericita. Esti un animal de prada; nu te lasa imblanzita! Dar cu siguranta gresesc, si cred ca privesc prin microscop un elefant. Cand ne vom intalni, si fii sigura de asta, imi voi da seama ce prost am fost sa ma indoiesc de aste lucruri.

Esti fericita? Esti sanatoasa? Te-au mai tulburat starile de panica si neliniste, ca atunci cand erai cu mine?

Crezi ce doresti, dar ma preocupa binele tau. Ma intrebi de ce. Poate pentru ca am vazut ceva mai mult decat o fata atragatoare si spirituala. Nu stiu, poate m-am vazut pe mine insumi si nu pot intoarce privirea. Esti si ramai singura fata careia i-am scris vreodata scrisori. Pe de alta parte, esti singura care m-a inspirat sa scriu.

Capriciu, neghiobie sau soarta? Nu cred ca e vreo diferenta.

Te laud prea mult, te magulesc, te ridic pe un piedestal. Ia stai o clipa, iti spui. E ceva in neregula in tabloul asta. Ce urmareste domnia ta?

Gata, m-ai mirosit si dibuit. Ma predau…

Oare?

Sunt acelasi pe care il cunosti. Ingrozitor si fermecator. Cand vreau! Chiar e nevoie sa te indoiesti de mine? Cand am vrut sa jignesc, am jignit, tu stii. Cand rad, o fac din toata inima. Cand critic, nu ma opresc. Cand iubesc, merg pana la capat. Pot minti fara scrupule, si am si facut-o… dar cu tine parca devin tembel si cretin.

„Esti fara speranta. Trezeste-te! Get a life!”

Multumesc pentru vorbele tale venite din inima.

I’m working here! I try to do my best!

Cam pedant, nu-i asa? Dar am avut profesori staruitori.

Si pana la urma ce vreau de la tine? Am nevoie de tact. Dificil de stapanit aceasta arta de a pune sangele sa fiarba, fara a-i face pe oameni sa dea in clocot.

Cred ca stii raspunsul la fel de bine ca si mine, numai ca nici in ruptul capului niciunul dintre noi nu-l va recunoaste in fata celuilalt.

Despre ce vorbeam? Lasa ca o sa imi aduc aminte.

Vrei sa aflii unele lucruri din viata mea personala din ultimul timp? Recunoaste ca te roade un pic sa stii de sunt sau nu cu altcineva. M-ai vazut sau poate nu cu alta fata, spuse aruncate de acolo-acolo, pareri contradictorii, orgolii zgandarite. Ei bine, gandeste in urmatorul fel: nu ti s-a parut ca ne-am cam invartit unul cu celalalt ca acele de ceasornic? Orice am vrut sa facem sau am facut… parca ne urmaream din umbra. Eu sigur ti-am simtit respiratia in ceafa. O iluzie de-a mea? Bine, fie. Crezi in predestinare? E retoric, caci scrii un roman ce are la baza o asemenea idee. Orice actiune provoaca o reactiune, nemaipunand la calcul efectele. Greseli o sa facem toata viata. Dar „greseala” ne va urmari cu o furie ce nu-ti da pace. Cum, de ce, cand, cu cine, unde… sunt intrebari minore; simple detalii. Ceea ce trebuie sa ne intrebam e „Nu voi regreta oare asta mult timp de acum incolo?”

O singura iubire, o singura inima, acelasi suflet.

In regula, dramatizez… Dar e mai putin adevarat?

Te gandesti cu spaima in acesta clipa daca vei mai avea liniste cu mine. Priveste adanc in tine. E spaima ce simti, sau surpriza incantarii si asteptarii?

Stiu defel cu cat dispret se vorbest despre oameni ce reactioneaza astfel; eu unul ii batjocoresc fara mila, dar nu ma tem sa o afirm. Nu sunt nici profet, nici inspirat, dar viziunea ce o posed ma indreptateste sa nu dau inapoi. Bate ca peste ani o sa rad de „nebunia” mea de-acum, dar n-o s-o uit.

Mi s-au reprosat multe, chiar cu bunavointa, dar tot ce-mi revine in gand e sa te iau in brate si sa te sarut asa cum numai eu stiu.

„Viseaza in continuare!”

Nu ma supar, caci simt ca si tu ai asemenea ganduri. Te-ai gandit vreo clipa ca poate asta ne e leacul? Nu instrainarea, ci apropierea „afectuoasa” poate fi solutia. Au practicat-o si altii, unii cu un succes neasteptat. Hm! Ce parere ai? Tineri, sanatosi, liberi si fara prejudecati… Ah, da, si inca „indragostiti”. Nici macar nu am insela, caci nu poti insela cu persoana sortita. Nu reactiona la primul impuls. Mediteaza si cugeta la rece.

Oh, maiculita! Zici ca suntem intr-un roman languros si siropos. Daca-mi zicea cineva toate astea acum 2 ani l-as fi scuipat. Nu-mi vine sa cred.

Cu toate astea vorbesc serios.

Gandeste-te!

Nici nu ma poti dispretui. Ai vrea, ca si mine, dealtfel. Glumesc, vorbesc serios, implor, poruncesc, critic si laud. Cine sa ma mai inteleaga?

Ei bine, nu pot decat sa iti fac urmatoarea propunere: raspunde-mi in scris. E mai elegant, patrunzator si dinamic. Si asa nu pot comunica pe mess. cu tine.

Si nu te inteleg. Iti mai e teama de ce ti-as putea trimite? Sa nu-ti fie. Oricum prefer hartia. Iar telefonul cu numarul tau vechi… nu e bine. Cu numarul tau adevarat… a dat pe multi peste cap. Nu sunt un monstru.

Dar poate ai motivele tale.

A fost o mica remarca. Nu o lua in seama.

Chiar nu ti-e dor sa stai de vorba cu mine? Maaa!

Ramai cu bine si sa fii fericita!
C.

Pagina de jurnal – 15 martie 2009

E tarziu. E foarte tarziu… din mai multe puncte de vedere.

Nu am mai scris de doua saptamani in acest jurnal. Am preferat sa imi axez ideile creatoare catre povestile mele, catre romanul pe care tot incerc sa il scriu de atatia ani, catre desenele mele, catre fotografie. Si a mers. Am fost mai productiva in aceste doua saptamani decat in lunile precedente.

Doua saptamani. Doua saptamani pline. Doua saptamani de lacrimi, rasete, sperante si durere.

Vorbisem cu EL. S-ar fi zis ca stabilisem sa mai incercam o a doua si ultima oara sa mai salvam ceva din cei un an jumate cat am fost impreuna. Discutasem si am crezut ca am ajuns intr-un punct de comun acord. Au fost vreo doua-trei zile in care chiar am crezut ca va iesi ceva; ca a realizat ce insemn si cat de mult il iubesc si ca a decis sa ramana in bratele mele…

Mai are rost sa spun ca nu a fost sa fie?

Normal ca nu. Daca ar fi fost, probabil ca nu mai scriam acum in acest jurnal.

Nu stiu cat e ceasul. Aproape 2 noaptea cel mai probabil. Nu ca asta chiar conteaza; oricum nu mai am de mult notiunea timpului. Am plans ieri intr-un mod in care nu am crezut posibil: mult si puternic, acel gen de plans cu sughituri. EL ma tinea in brate dar era clar ca nu dorea sa fie acolo. Iar eu nu puteam sa ii dau drumul. Il tineam atat de strans!

Mi-a spus ca inca mai e indragostit de fosta lui iubita… de fapt, de idea cu care a ramas de pe urma ei. E indragostit de un gen de fata morgana; cu atat mai mult cu cat ea practic si-a batut joc de EL si l-a folosit mai mult pentru sex decat orice altceva. De mine s-a… atasat… doar pentru ca avea impresia ca puteam fi ca acesta femie. Deci, asadar si prin urmare… nu m-a iubit niciodata cu adevarat.

Nu neg ca am avut greselile si nebuniile mele – a nu se intelege ca am inselat; nu am simtit nevoia de altceva… nu ca EL. Revenind la idee, da, am facut foarte multe tampenii. I took him for granted, dar asta doar pentru ca simteam nevoia sa fiu protejata. Cel putin eu am incercat sa indrept ceva…

Il iubesc cu toata fiinta mea si voi continua sa il iubesc poate chiar si pana la moarte. Dar cand privesc in ochii lui… nu mai vad nici un strop de dragoste sau pasiune. Nu vad decat mila.

O tristete profunda imi apasa sufletul…

Un prieten bun al meu – caruia nu ii voi da numele – m-a scos in oras azi. Am stat, am vorbit, am baut bere si mi-am dat seama cat de parsiv si dual pote fi EL. Nu am crezut vreodata ca se va ajunge aici…

Am fost martora unei despartiri. Acest prieten al meu s-a despartit de cel pe care timp de trei ani jumate l-a numit partener de viata. Da, acest prieten e homosexual. Dar va rog sa ma credeti ca el – sau ar trebui sa zic „ea”? – a fost singurul care mi-a fost cu adevarat alaturi pe tot parcursul acestei crize existentiale a mea. Am luat parte la aceasta despartire. L-am ajutat – chiar daca doar moral, uneori – sa aibe puterea sa treaca peste momentul crucial in care i-a zis, pur si simplu „Du-te!”. Am stat cinci ore cu el; cinci ore in care viata si mentalitatea mele au luat o intorsatura drastica.

Da, luasera oricum o intorsatura, dar acum s-a finalizat.

Nu mai sunt cea care am fost ieri. Nici macar nu mai pot plange. Doamne, cat de bine imi pare! Si cat de bine imi pare ca, fiind martora si partasa la acest moment de cumpana pentru prietenul meu, mi-am dat seama ca nu vreau sa ajung in acelasi stadiu. Partenerul lui – de fapt, fostul – l-a tratat ca pe un gunoi si ca pe o carte de credit. Or, eu nu vreau sa ajung asa… Nu vreau sa isi bata joc de mine si sa se joace cu sentimentele mele.

Imi voi vedea de viata mea, o voi pune in ordine din toate punctele de vedere. Poate ma voi inscrie la jurnalism. Ar fi fain. Traiesc in aceasi casa cu EL, dar nu am de gand sa il ignor. Nu cum a binevoit sa faca EL. Ii voi arata clar si raspicat ceea ce a pierdut.

Iar daca vrea sa ma aibe inapoi… atunci va fi nevoit sa lupte pentru mine caci eu m-am vlaguit de puteri incercand sa il fac sa inteleaga ca il doream langa mine.

Ma doare acesta decizie; foarte tare. Doamne, dar cat ma doare! Imi sfasie inima si sangerez intr-una… Dar nu mai pot continu asa. In joc e sanatatea mea mintala. Ma intreb oare daca voi putea sa ma tin de ea si sa nu dau inapoi…

Multumesc, dragul meu prieten, pentru tot ce ai facut pentru mine si pentru ca m-ai ajutat sa imi deschid ochii.

Tot nu stiu de fapt de ce s-au intamplat toate acestea. Poate ca acea fiinta atotstiutoare care ne-a creat a vrut sa ma testeze, sau poate sa ma faca mai puternica… sau poate sa ma protejeze de un ceva anume. Probabil ca nu voi stii niciodata…

Si asa se sfarsi…

Imi cunosc fericirea dupa zgomotul pe care il face atunci cand pleaca…

Pagina de jurnal – 02 martie 2009

Da, stiu. N-am mai scris de cateva zile. Nu am mai avut sentimentul ca trebuie. Am crezut ca am trecut de momentul critic. N-a fost sa fie. Inca mai sunt deprimata. Ai mei chiar ca sunt suparati, din diverse motive. Nici nu mai am la cine sa ma duc, nu mai am nici un umar pe care sa plang. Sunt complet singura… nu de parca ar fi prima data in viata mea.

Sunt o proasta ca inca mai continui sa il iubesc. Sunt o proasta ca nu pot sa merg mai departe cu viata mea. Si sunt o proasta ca stau si imi plang de mila in fiecare zi, rugandu-ma la divinitate pentru ajutor. Nu imi va raspunde nicicand… Nu cred ca mi-a raspuns vreodata cu adevarat.

E ciudat cum o belea nu vine niciodata singura… mai intai la birou, apoi EL, apoi prietenul meu care a murit – Dumnezeu sa il odihneasca; macar atat sa faca pentru mine – apoi intreaga belea cu parintii mei si cu banii… Ma mir ca mai sunt inca in viata. Alte persoane in situatia mea probabil si-ar fi luat zilele de mult.

Mda, eu sunt aia proasta si terifiata de a muri…

Si asa stau cu durerea asta in suflet si incerc sa suport, plangand oricand am posibilitatea. De-ar stii cat de mult ma doare… Dar chiar daca ar stii nu cred ca i-ar pasa. Mi-a zis ca nu ma mai iubeste… si ma ignora… Iar in consecinta de cauza, eu stau cu ochii rosii si umflati de lacrimi ascultand melodii melancolice, doar bune de taiat venele.

Da, mi-am dat demisia de la birou. Nu mai suportam. Joi a fost picatura care a umplut paharul. Munca foarte multa in fiecare zi, foarte frustranta – cred ca din cauza asta mi-au iesit mie fire albe in cap – iar salariul abia imi ajungea sa imi platesc datoriile la chirie si intretinere… Am stat acolo un an si ceva. In ultimele luni nu ma mai puteam concentra. Ar fi trebuit sa imi dau seama de atunci ca am un inceput de episod depresiv. Dar mintea imi era limpede, puteam gandi la fel ca si pana atunci, deci am presupus ca totul e OK.

Urasc cand ma insel…

Joi si vineri s-au intamplat toate. Doua zile de cosmar pentru mine. S-au strans prea multe; am strans prea multe in mine, iar cand s-a varsat in sfarsit paharul… a inundat camera.

De ai mei imi era frica, recunosc. Foarte frica. Eu am fost intotdeauna fetita lor cuminte si desteapta. Luam note bune, faceam ce vroiau ei, invatam cu adevarat fiindca imi era usor sa prind lucrurile din zbor, nu cheltuiam prea mult… Chiar si atunci cand ma indragosteam nu imi pierdeam capul. Mi-a fost frica sa vad dezamagirea in ochii lor, sa aud dezaprobarea din glas. Au pus de la inceput multe asteptari pe umerii mei, multe vise… E atat de greu sa ma gandesc ca trebuie sa le spulber aceste sperante, din simplul motiv ca eu nu fac fata la intregul stres din jurul meu.

Dar acum chiar nu mai am nimic de pierdut; deja am pierdut tot ce aveam mai scump pe lumea asta. Nu mai exista nimic sacru, nimic pur… Am crezut ca ma pot baza pe EL, ca va ramane liantul meu catre lumea reala… Cand pana si EL m-a parasit am fost intr-adevar distrusa. Il iubeam. Inca il iubesc din tot sufletul meu. Am incercat sa il urasc. N-am idee daca am resusit – oricat de putin timp. Stiu doar ca daca a existat acel sentiment… nu a durat mult. Tin prea mult la el. I hate my traitorous heart.

Acum am ramas cu pisicul meu… tradatorul pisic care oricum il place mai mult pe EL decat pe mine. Nu mai am nimic…

Sunt singura.

Si imi este frig…

Pagina de jurnal – 27 februarie 2009

Sunt acasa. Acasa la ai mei in Slobozia.

E deja intuneric afara. Nu stiu cat timp a trecut de cand am ajuns aici. Cateva ore cred.
Am luat o pastila. Nu stiu ce era. Mi-a dat-o mama. A spus ca era un calmant. Cred ca si-a facut efectul pentru ca nu mai simt nimic; ma simt amortita toata. Pana si mintea. Nu pot gandi concret… Nu ca puteam si inainte. Ale dracu’ droguri ce fac din noi… E clar ca nu mai pun gura pe asa ceva, oricat de mult ar vrea ai mei sa ma „calmez”.

Sunt suparati pe mine. Sunt dezamagiti. Dar nu din cauzele pe care le-ar fi crezut EL. Mama ma avertizase de la bun inceput in legatura cu el. De ce oare nu am ascultat-o? Ah, da, stiu de ce: ma indragostisem deja de el. Era exact genul de om pe care il cautasem intotdeauna… I hate him!
I still love him!

Oh, Doamne! Ce am sa ma fac? Cum am sa pot vreodata sa trec peste toata situatia asta? Cum sa nu ma gandesc la faptul ca nu ii voi mai simti sarutarea, sau atingerea… cand nu voi mai vorbi cu el asa cum o faceam… cand il voi vedea in fiecare zi din viitorul apropiat…?

Cativa amici m-au sunat dupa ce mi-au vazut un status pesimist pus pe mess. M-au intrebat ce am, daca ma descurc, ce zic ai mei, ce ar putea ei sa faca pentru mine. Macar de-ar fi putut face ceva pentru mine. Ce puteam sa le spun? Le-am zis pe larg cate ceva, sa isi faca o idee ca ceva nu era deloc in regula cu mine… dar mai mult de atat nu am avut puterea sa o fac.

Today i quit my job…

Pagina de jurnal – 27 februarie 2009

Nu a trecut prea mult de cand am scris prima pagina de jurnal. Vreo 10 minute poate.

Am avut timp sa imi mai revin putin… Am mai vorbit cu o amica de-a mea de prin Timisoara… Mi-am mai sters lacrimile.

Ieri a murit un prieten mai vechi. Nu il mai vazusem de foarte multa vreme. Fusese plecat din tara o perioada, sa isi viziteze o ruda parca si sa isi gaseasca ceva de facut pe acolo. Din cate am mai discutat pe mess sau prin sms-uri, o dusese destul de prost. Se despartise de iubita cu care fusese 3 ani. I-am spus ca e epidemie oricum in perioada asta. Cupluri se despart peste tot. Era distrus. Mai ceva ca mine. Ii zisesem ca ajung in Slobozia in weekend si ca o sa vorbim…

Nu am mai apucat. Din cate mi-a spus un amic comun, a avut un atac cerebral si nu a mai putut fi salvat.

Mi-e dor de el… Nu am mai avut ocazia sa il vad. Imi era drag. Vroiam sa ii spun multe…

Dar acum nu mai e.

Si sunt furioasa pe mine insumi ca am fost mult mai ocupata cu situatia mea ieri – sau, ma rog, in seara asta – si am uitat complet de el. Cand am primit vestea, nu am reactionat asa cum ar fi trebuit. Nici mai tarziu nu a fost o mare schimbare. Am fost la film. Doamne, cat de proasta am fost. Am mai si dat banii degeaba! Mai bine stateam acasa; ma imbracam in doliu si plangeam de una singura.

Si sunt furioasa pe EL ca nu i-a pasat deloc de mine!

Of, mai bine incerc sa dorm… Maine am o zi grea. Trebuie sa vorbesc cu seful meu.

Ma intreb daca ma va intelege…

Mai bine incerc sa dorm.

Va urma in zilele acestea o serie de pagini de jurnal care am avut puterea sa le scriu acum cateva luni… cand am avut o cadere nervoasa (prima, si sper singura, din viata mea).  Stiu ca a trecut mult de atunci… dar cred ca e necesar sa le am aici, nu doar pentru a-mi aminti mie insami ceea ce s-a intamplat, ci si pentru a avertiza alte fete si femei ca mine  in privinta a ceea ce se poate intampla…

Pagina de jurnal – 26 februarie 2009

Tremur si ma uit la pereti.

Mi-e frica.

Privesc cum umbre danseaza pe peretele alb… desi, de fapt, nu e nimic acolo…

Nu mai stiu ce e real si ce e fals. Ma invart intr-un caleidoscop de sentimente contradictorii, de amintiri dulci-amarui, zambete si lacrimi, ganduri ce alearga intr-o parte si in alta… Iar toate astea ma inspaimanta. Nu mai sunt eu insumi. Parca nu mai exist in propriul meu corp ci ma privesc cum tastez acum cu laptopul in poala.

Doamne! Arat groaznic. Nu credeam ca o sa mai pot vreodata plange. Am crezut ca eram secata de mult de astfel de „trivialitati”. Se pare ca soarta avea alte planuri cu mine. Am plans mai mult azi decat am facut in ultimele luni puse cap la cap. E ingrozitor de frustranta situatia mea de acum.

De ce?

Ne-am despartit… nu stiu daca e oficial sau nu, dar mesajul a fost clar. Nu ma mai vrea. Sunt exact asa cum ar fi vrut sa fiu de la bun inceput… dar nu ma mai vrea ca iubita. Si parca in doar jumatate de ora, viata mea a fost distrusa, sfaramata in mii si mii de bucatele minuscule ce apoi au fost luate de vant. Il iubesc nespus de mult. Il iubesc – i-adevarat, diferit ca la inceput – si am incercat sa ii arat asta, de atatea ori. S-ar parea ca, cu cat incerc mai mult, cu atat se departa mai mult de mine. Acum ca ma aflu in situatia in care sunt, imi dau seama ca as fi dat orice sa il stiu tot timpul cu bratele deschise, asteptandu-ma doar pe mine. Orice. Oricat. Cred ca mi-as fi vandut pana si sufletul Necuratului doar ca sa il stiu cu mine…

Il urasc, sa stii. Da, chiar il urasc. Il urasc pentru tot ceea ce mi-a facut; pentru ca a fost un egoist si un insensibil. Il urasc pentru ca tot ceea ce a contat pentru el era ce simtea doar EL! In cazul in care ma acuza pe mine de exact acelasi lucru. Parca niciodata nu se opreste din gandit si analizat. E mai ceva ca un mentat – acei oameni ce puteau gandi ca un calculator din seria Dune. Poate gasi o problema chiar si in cele mai imposibile circumstante… iar mie cred ca mi-a cautat nod in papura inca de la inceput. Nu oare din cauza asta a vrut sa ma schimbe de cand ne-am cuplat?

E atat de greu… Sta chiar acum langa mine, intins in pat, dormind. Am atatea ganduri in cap care imi spun ba sa il trezesc si sa il sarut, ba sa il iau la palme si injuraturi!

Eu nu pot sa dorm. Cel putin nu inca.

Stau si ma uit pe pereti.

Si tremur…

Multe lucruri incep sa o ia pe traiectorii care eu nu le credeam posibile. Peste tot in jurul meu se intampla lucruri ce ma lasa mai mult decat vlaguita de dorinta de a mai continua viata asta mizerabila de adolescenta, de tanara femeie in Bucuresti.

M-am schimbat. Nu mai sunt persoana care eram acum un an… poate nici persoana care eram acum cateva luni de zile. Imi doresc cu totul altceva. Visez sa ajung in locuri si situatii diferite de cele de pana acum. Ascult un alt gen de muzica, mai linistitoare, de obicei fara versuri. Scriu intr-un alt stil, unul mai rece, mai putin pasionat… mai putin romantic. Dorinta de a desena aproape ca s-a spulberat; cand mai reusesc sa pun mana pe un creion, desenele ies fara dinamica, sunt statice… parca golite de orice sens. Citesc foarte mult. Cand nu am nimic de facut, citesc, parca incercand sa consolidez lumea imaginara in care evadez din cand in cand. In ultima vreme, insa, chiar si aici sunt haituita de ganduri.

In unele privinte… nu ma mai cunosc pe mine insami.

De prieteni nici nu poate fi vorba. Cel putin nu cei pe care ii consideram pana nu demult prieteni. Sprijinul, ajutorul si ascultarea au venit de la persoane la care ma asteptam mai putin. Nu am spus niciodata ca as fi avut nevoie de ceva, dar ei au fost langa mine si au stiut cum sa puna problema ca sa ma scoata din carapacea care mi-am intarit-o in jurul meu in ultima vreme.

Unii… Ei bine, unii si-au gasit noi prieteni. Au intrat in grupuri de oameni care nu ii prea inghit, si ii marginalizeaza… dar ei sunt prea orbiti de aparente, de dragoste, sau de un sentiment de „parte din grup” ca sa vada ce vad altii. Se supara din orice, daca nu este pe placul grupului, si sunt in stare sa rupa prietenii de au rezistat ani de zile pentru… de fapt, nici nu stiu pentru ce.

Altii isi pun viata in mainile tale, isi deschid inimile si te invita sa intri. Nu te uita „de la mana pan’ la gura”, se intereseaza de starea ta de spirit din timp in timp si nu asteapta sa te duci tu la ei cand ti-o fi mai rau doar pentru a se scuza ca se duc la film sau se intalnesc cu iubitul si sa iti inchida usa in nas.

Ajutor financiar am primit de la persoane pe care abia le cunosc. Am vorbit de cateva ori si am iesit impreuna de si mai putine ori, dar au avut increderea totala ca isi vor recupera sumele investite in mine (nu sunt sume mari… dar conteaza.)

Se intampla lucruri care ma lasa cu nenumarate semne de intrebare. Persoane pe care le iubeam (si inca mai iubesc) imi intorc spatele si ma departeaza de viata lor de parca as fi un fel de boala incurabila de care ar face orice numai sa scape. Iubitii imi spun cu nonsalanta ca vor sa isi incerce norocul in alta parte dupa ce incerc sa fac numai lucruri ce le face placere, ca apoi, cand viata mea sa se stabilizeze nitel, apar iarasi in viata mea si imi spun ca ma iubesc nespus si ca nu vor sa ma piarda. De mai multe luni sunt confuza in tot ceea ce priveste dragostea. Nu pot intelege de ce barbatii nu pot avea o relatie de lunga durata fara sa se gandeasca imediat sau dupa un anumit timp ca ar fi mult mai bine sa gaseasca o alta (iar aici ma refer la barbatii din viata mea).

De fiecare data incerc sa ma adaptez dupa personalitatea lui cat de cat, fac compromisuri din cand in cand, mai trec cu vederea unele chestii care ma deranjeaza. Iar tot ceea ce eu cer in schimb – si am cerut intotdeauna – a fost intotdeauna reciprocitate si sa fiu iubita si respectata. Vreau sa pot sa ma incred in persoana iubita, sa pot sa ii spun orice fara sa ma intreb apoi daca nu cumva va discuta pe tema asta cu cine stie cine altcineva. Vreau sa pot sa ma comport ca un copil in preajma lui fara sa fiu judecata sau rugata sa ma port matur. Vreau sa ma simt in siguranta atunci cand ma tine in brate. Vreau sa imi simt buzele amortite si mintea ametita dupa ce ma saruta. Vreau sa imi zambeasca si sa se joace cu mine in ploaie. Vreau sa stea cu mine intins pe iarba…

TO BE CONTINUED…