Adriana Melnic

Am boala pe babetele din transportul in comun care n-au nimic mai bun de facut decat sa critice tot ce e in jurul lor.
Am avut ghinionul de a da nas in nas cu mai multe specimene din rangul mai sus numit pe parcursul vietii mele, dar mult mai frecvent de cand sunt in Bucuresti. Parca as fi magnet, jur!
Zilele trecute mergeam in autobuz spre casa de la birou. Am noroc si prind sa stau jos pe unul din scaunele din spate care sunt indreptate cu spatele la directia de mers a vehiculului. Toate bune si frumoase, imi pun castile de la iPod in urechi, dau drumul la putina muzica clasica cu volumul mai mic si ma instalez pentru drumul lung pana in Titan. Dupa cateva statii, se urca in autobuz o tigancusa aparent romanizata cu un copil in brate (probabil, al ei). Pe fata ei, un zambet.
Am continuat sa imi focalizez simturile pe muzica din urechi, caci capul imi pulsa frenetic. La nici cinci secunde mai tarziu o vad cu o privire de catelus plouat, cersind in jur dupa un loc pe scaun. In mod normal, as fi oferit locul meu, dar existau unele mici probleme care nu m-au lasat sa imi ridic fundul de pe locul unde stateam.
1. Faptul ca tipa a urcat in autobuz cu un zambet superior pe buze ca apoi sa il preschimbe subit intr-o privire milostiva.
2. Picioarele ma dureau de la atat stat in picioare la birou si de la fatait intr-o parte si alta cu treburi.
3. Capul imi vajaia.
4. Mergeam pana la penultima statie de pe traseul autobuzului.
5. Un muschi undeva intre omoplati se trezise sa mi se intinda cand am vrut sa ridic ceva greu cu vreo doua zile inainte, si preferam sa nu risc sa stau o ora cu ditamai geanta pe umar si haina in mana.
Facand rezumatul, nu m-am ridicat sa ii ofer scaunul meu pentru ca si eu o duceam destul de rau fizic. Iar asta, se pare, a fost greseala mea fatala.
Autobuzul isi continua traseul obisnuit, mai trec cateva statii si vrand sa ma uit in dreapta mea la ce se intampla in acea parte a soselei, vad in coltul ochiului cum o femeie la vreo 45-50 de ani ii ofera locul tigancusei. Am felicitat-o in gand ca era un „bun samaritean”. Poate ca a fost soarta, dar mi s-a trezit o dorinta sa schimb playlistul de pe iPod exact in momentul in care tigancusa si femeia care ii daduse locul au intrat in vorba. Iar daca tigancusa nu spunea „Lasati-o, doamna, poate ca nu poate”, acest blog nu exista.
Femeia… Babeta – probabil genul tipic de babeta barfitoare de bloc – ii raspunde tigancusei cu un ton atat de ridicat incat pun pariu ca a auzit-o si cel mai indepartat calator din autobuz urmatoarele cuvinte: „Eh, nu poate! E nesimtita!”
Am clipit de cateva ori in nedumerire, dar m-am facut ca nu aud discutia. Brusc, am fost luata in colimator pentru ca nu i-am oferit tipei scaunul meu. EU am fost luata in colimator cand – nu mint – mai erau inca patru tineri in dreapta mea. De ce eu? De ce nu s-a putut lua si de cei patru? Ce am eu mai special fata de ei? Un scaun? Nicidecum, ca si ei stateau bine mersi. Poate ca i s-a parut ca a sta si a asculta nitica muzica din acea masinarie ciudata din mana mea era semn ca eram sanatoasa tun. Bun bun… dar pustii aia de langa mine radeau si tipau cat ii tineau plamanii. Ei nu erau sanatosi? Mental probabil nu, dar fizic mai mult ca sigur da.
„Tineretul din ziua de azi,” o aud iar pe babeta zicand. „Uite, nici macar nu pot da scaunul lor unei femei cu copil in brate. Cata nesimtire. Ce lipsa de educatie!”
Pardon? Adica cum? Nu dau o data scaunul cuiva si imediat sunt etichetata drept nesimtita si proasta? De unde si pana unde? M-a cunoscut personal ca sa poata spuna asta? Mi-a dat ea sa mananc si a mers ea cu mine la joaca si la scoala? A stat madam toata ziua cu mine sa vada ce am facut de zice ca sunt de prost simt si ca nu ma ridic de pe scaun din nesimtire? De unde stie ea ca nu am stat in picioare toata ziua? De unde stie ea ca nu ma doare capul si ca imi simt tamplele pulsand? De unde stie ea ca nu sufar de vreo boala incurabila si extrem de contagioasa care chiar in acel moment se raspandeste fatal in toate colturile transportului in comun?
Daca eu sunt nesimtita, de ele ce sa mai zic? Barfesc in fata blocurilor – si oriunde altundeva, for that matter – cand critica ridica tonul ca sa le auda toate persoanele din imediata apropiere, dar si cele din imediata departare… Poate ca e doar parerea mea dar presupun ca nesimtirea include si etichetarea oricui la prima vedere.
So I’ll cut this blog short… si voi zice doar ca ar face bine sa se gandeasca si madamele din rangul mentionat la inceput ca daca nu ma ridic de pe scaun, sau daca nu fac o anumita chestie, poate ca am un motiv foarte bun.
Mai ales ca mie nu mi se ofera niciodata un loc de stat jos in transportul in comun, chiar si cand sunt galbena la fata sau vomit sau mai stiu eu ce…
Mai bine nesimtita decat cu sanatatea fizica subrejita din prostie.