Nu stia de ce acceptase sa iasa cu el in starea in care era de cateva zile incoace. De fapt, nu stia de ce nu ar fi acceptat sa iasa, avand in vedere ca in casa ar fi dus-o mai greu decat in barul acela.

Era mjlocul lui iulie si afara era o caldura atat de intensa si de umeda incat era greu de respirat. Soarele batea asupra intregii capitale, iar majoritatea oamenilor se adapostisera ori in casa la ventilatoare ori la terase cu pulverizatoare de apa sau localuri cu aer conditionat, fiecare incercand sa se fereasca pe cat putea mai bine de gradele Celsius.

Cu toate ca existau si alte probleme cu care se confrunta in acel moment, Bianca decisese sa iasa din casa, sa iasa din acea stare de vegetare si de autodistrugere. Dar acum ca statea mai bine pe ganduri, cu paharul plin numai de gheata in fata, oare facuse bine? Nu se simtea cu nimic mai bine in acel moment si era destul de sigura ca nu va putea ascunde asta de tanarul din fata ei. Si nu ar fi dorit sa ii strice si lui putina buna dispozitie pe care o avea. Din cate stia, nici el nu o ducea prea bine… din orice punct de vedere.

- Mai vrei unul? o intreba tanarul pe un ton moale, aratand spre paharul gol de pe masa.

- Da, dar de data asta cu alcool. Imi e dor de prietenul nostru Jack, raspunse fata, referindu-se la Jack Daniel’s whiskey.

Karl facu semn barmanului ca mai doreste inca doua bauturi, apoi se intoarse catre tanara, si o privi cu ochii lui verzi, parca incercand sa isi dea seama ce se intamplase cu Bianca.

Ea privi in alta parte, la paginile de ziar puse pe pereti, la sticlele de vin, whiskey, cognac, lichior si diverse alte bauturi in toate culorile asezate in spatele barmanului. Ii placea locul acela. Aveau cele mai bune cocktailuri din oras. De fapt, cam asta era specificul barului. Iar atmosfera era foarte simpatica, cu luminile difuze si muzica veche.

Dar in acea zi, nu se putea bucura de toate acelea…

- Ai de gand sa imi spui si mie de ce esti asa? intreba tanarul din senin. Nu te-am mai vazut atat de abatuta de cand…

Bianca isi ridica ochii din paharul gol si il privi, asteptand sa auda ce avea sa spuna. Dar el nu continua, lasand in aerul tensionat cuvintele ce poate nu erau cele mai potrivite.

- Pur si simplu sunt ingrijorat. Atat.

- Linisteste-te. N-am sa ma arunc de la etaj sau in fata unei masini, ii raspunse cu un mic zambet ironic.

Tanarul ii arata un suras ce nu parea sa fie al lui iar ea ofta incet. Barmanul le aduse cocktailurile si Bianca lua paiul intre buze si sorbi putin din bautura rece. Stia ca nu avea cum sa plece din acel local fara sa ii spuna de ce era atat de abatuta. Karl nu ar fi lasat-o.

- Pot vorbi deschis cu tine? il intreba deodata. O fata oricum nu m-ar intelege, iar un tip normal cu atat mai putin.

Karl zambi.

- Desigur. Oricand. Stii asta.

Auzind asta era ca si cand tanarul din fata ei ar fi deschis portile unui baraj si toate frustrarile tinerei iesira la lumina, toate o data, fara o ordine prea coerenta.

- M-am saturat de tipi cu care nu pot fi prietena pentru ca imi fac propuneri indecente si tipi care ar putea sa ma atraga, cu care ma inteleg de minune, dar ori sunt prinsi in relatii in care se vede clar ca nu sunt fericiti… ori pur si simplu nu spun ce vor.

Tu, daca m-ai placea, ai avea curajul sa mi-o spui, chiar daca as fi intr-o relatie?

Fara sa astepte un raspuns, Bianca isi continua enumerarea frustrarilor; Karl ar fi dorit sa spuna ceva, dar o lasa sa vorbeasca.

- Pana mea, nu putem sta si suporta rahaturile altora fara sa speram ca poate aparea ceva mai bun. Si daca apare ceva mai bun, ce facem? Stam si ne intrebam ce ar fi fost sau incercam sa vedem ce iese? Oricum nu e nevoie sa te vrajeasca cineva de la bun inceput. Dorinta de a avea o relatie mai lunga apare dupa ce te deschizi, chiar daca exista riscul unui refuz. Suntem oameni, ce naiba! Avem macar obligatia de a incerca.

Pe chipul tinerei aparu un suras amar.

- Pacat ca nu inteleg daca un tip imi face apropouri. Prefer sa mi se zica verde in fata ce si cum. Si pacat ca nu am mers mai departe de un sarut cu un tip cand eram certata cu X. Iar acum tipul ma vede doar ca pe un confident. Marfa!

- Deci s-a intamplat ceva intre tine si X… iarasi…

Bianca ofta si isi inchise ochii o clipa lunga.

- Simt ca relatia continua doar pentru ca locuim impreuna.

Karl facu un gest ce arata clar dezgustul fata de o astfel de idee.

- Poate m-am implicat prea mult in  relatia asta si e timpul sa vad cum e si cu altcineva. Sau poate am nevoie de o relatie “dubla” si ar trebui sa raman cu cel care mi se pare mai bun. Ranji amar: Chiar X m-a incurajat sa incerc lucruri noi, dar a facut-o mai mult din dragul de a putea si el face la fel fara sa mai gaseasca scuze stupide.

- Te simti blocata? intreba tanarul parca stiind o parte din ce simtea ea.

- Da, si nu am nici cea mai mica idee de ce ma simt blocata, raspunse ea fara sa stea prea mult pe ganduri, dar apoi facu o mica pauza.

Ii trecu prin minte sa ii spuna lui Karl tot ce o deranja in relatia ei cu X — absolut tot. Putea spune oricand cu mana pe inima ca avea nevoie sa faca asta, asa cum avea nevoie de aer ca sa respire. Oricat de mult nu dorea sa impovareze pe cineva cu problemele si frustrarile ei, avea nevoie sa le spuna cu voce tare cuiva. Si spera ca si Karl avea sa inteleaga cat de mult avea nevoie de un prieten adevarat in momentul acela si ca o va putea sustine oricand.

- Ne certam foarte des si, sincer, il banuiesc ca are o amanta.

Mana tanarului se aseza pe bratul ei.

- Ma crezi ca e gelos pana si pe tine? continua Bianca. Ca-si face in minte tot felul de scenarii pe care el oricum le-ar fi pus in practica? Trebuie sa il trag eu sau sa il imping eu de la spate ca sa facem ceva, ca el oricum nu face propuneri interesante. Macar de-ar spune si el intr-o vineri: fa-ti bagajele, avem bilete in doua ore la munte, sau la mare, sau macar pana la Pitesti, in puii mei!

Mai lua o gura din cocktail, lunga, vrand poate sa amane urmatoarele cuvinte, ori sa incerce sa isi puna gandurile in ordine. Era o invalmaseala totala in capul ei. Continua pe un ton iritat:

- Nici macar modul in care se uita dupa tipe nu m-ar deranja daca n-as stii ca vede practic prin haine si — ca un fantezist ce e — recunoaste pana si faptul ca s-i le imagineaza in tot felul de ipostaze, inclusiv cum si-ar trage-o cu ele!

Sari imediat la alte probleme cu X, Karl privind-o tacut si aproband din cap din cand in cand sau schitand o urma de dezgust fata de comportamentul celui ce se numea iubitul Biancai.

- Si cand intarzie la munca il inteleg. Si eu am avut destule zile de genul asta. Dar cand vine acasa stresat as vrea si eu, in loc sa isi verse nervii pe mine sau sa se puna imediat la PC… (Ridica din umeri, lasand fraza neterminata.) Nu vreau neaparat sa imi faca surprize placute sau gesturi extraordinare, ci macar sa arate ca s-ar simti bine cu mine. Ce naiba! Il sperii chiar atat de tare? Nu sunt casatorita, n-am copii, n-am boli transmisibile…

O umbra ii trecu parca peste chip. Simti cum Karl ii strange bratul putin mai tare, aratandu-i ca e acolo si o asculta.

- Chiar daca as spune cuiva ca locuiesc cu fostul iubit, sigur s-ar gandi la prostii… si mai mult ca sigur s-ar speria. Bine, s-ar speria de posibilitatea unei relatii, ca oricum sex se gaseste la tot pasul si orice idiot poate sa vrea doar asta. (Surase amar.) Cu atatia lasi si obsedati, ma simt ca in Evul Mediu. Ca si cand nu am voie nici macar sa incerc sa gasesc ceva ce poate, cu putin noroc, sa se transforme intr-o relatie mai buna.

Eh, lasa ca imi gasesc eu un frustrat cu destul “Fuckitall” in sange incat sa nu vada ca si eu sunt o frustrata si sa imi spuna ca ma place. Daca il plac si eu… pana mea! (Inca o inghititura din cocktail.) Bai, nimeni nu mai risca in lumea asta? Parca li s-a urcat biserica la cap tuturor! Trebuie sa ajunga la 35 de ani, cu un copil sau mai multi, si sa divorteze ca sa isi dea seama ca nu sunt cu persoana potrivita? Parca daca ai fi intr-o relatie de mai bine de un an, ai avea automat obligatii familiale sau chestii de genul asta.

- Si de ce nu risti tu? intreba tanarul pe un ton inocent. Poti sa pleci, sa il parasesti…

Bianca ii intalni privirea dar nu stiu cum sa o interpreteze. Ofta si mai lua o gura din cocktail, in timp ce Karl facea la fel.

- Mie, personal, mi-e frica sa dau eu papucii mai intai pentru ca pana acum am vazut ca o tipa singura si relativ sigura pe sine e dorita de tipi cu tot felul de dorinte pentru sex de o noapte pentru ca, vai, asa ar fi la moda acum. Iar daca totusi se ajunge la o relatie mai lunga de la o astfel de noapte, tipul e deja sigur pe sine si uita ca langa el nu are un set de gauri pe care sa il trateze ca pe un obiect si in care poate sa-si bage ce si cand vrea, ci o persoana pe care o place si pe care trebuie sa o cucereasca putin cate putin. Si noi, fetele, avem vise, dorinte, nevoia sa ne simtim apreciate si provocate la a recuceri, macar din cand in cand, omul cu care impartim patul si sentimentele.

Si unde dracu’ a disparut fraza aia simpla dar plina de inteles “te plac”? Avea un sens foarte clar, deschis si usor de acceptat: „mi-ar placea sa incercam si sa vedem daca intre noi doi poate iesi ceva”. Acum se pica in extreme. Ori se folosesc de tot felul de replici de agatat, ori, de frica unei respingeri, am auzit ca un tip a stat 3 ani in rolul de cel mai bun prieten al tipei de care era indragostit. Dupa tot acel timp, tipa a aflat si s-a amuzat copios, dupa ce i-a trecut scarba fata de el. Si stii ce-i culmea? Daca ar fi incercat de la inceput, tipa i-ar fi dat o sansa…

- Crezi? Eu as fi zis ca dupa 3 ani ea ar fi avut destula incredere in el incat sa ii dea o sansa mai mare, spuse tanarul cu o ridicatura din umeri.

- Nu si daca tipa s-a obisnuit cu el fiind cel mai bun prieten si ii e aproape imposibil sa il vada cu alti ochi. Atatia prefacuti si totul din cauza unor nenorocite de tabuuri religioase si a unor rahati care sunt dispusi sa minta pana in panzele albe ca sa bage o tipa in patul lor si a doua zi sa o trateze ca pe o carpa doar buna de aruncat, eventual pana la urmatoarea refolosire.

Se opri pentru o clipa amintindu-si ca si Karl avusese astfel de aventuri, desi el avusese bunul simt sa se poarte ca un gentleman a doua zi dimineata.

Bianca ofta incet, incercand parca sa scape de sentimentul de totala furie care o cuprinsese.

- Ai observat cat de mult a inceput sa conteze partea materiala intr-o relatie? intreba, incercand sa sa schimbe subiectul discutiei. Numai calatorii, shopping la magazine de firma, cadouri scumpe si extravagante. Foarte putini mai stau in casa sa vada un film bun cu iubitul sau iubita, sau care sa iasa in parc la o plimbare sau o tura de poze…

- Sunt mai multi decat crezi, ii raspunse Karl pe un ton ciudat.

- Nu destui, ii intoarse Bianca, cu o privire acra.

- Nu crezi ca exagerezi putin?

- Poate. Sau poate am avut de a face doar cu cine nu trebuia. Ori amici care vroiau doar sa le ajung in pat si nu ascultau o iota din ce ziceam. Ori prieteni care ar fi putut insemna ceva mai mult pentru mine dar prea lasi ca sa ia taurul de coarne. Faza cea mai tare e alta. Nu inteleg de ce, atunci cand o fata vorbeste deschis cu un tip, el are automat impresia ca il vrea doar ca pe un amic si confident.

Tanarul deschise gura sa incerce sa zica ceva, dar o inchise la loc, nestiind ce putea, de fapt, sa zica. Isi tuguie buzele in semn de nestire si astepta ca Bianca sa raspunda la propria-i intrebare.

- Poate pentru ca, in general, tipa se baga in relatii cu tipi cu care nu se intelege si de care e doar atrasa – si da, ma simt – iar apoi, cand cauta intelegere si o ureche sa o asculte sincer, apeleaza la alte persoane decat un tip pe care l-ar putea vedea si ca partener. Ca, de, suntem popor crestin si tipul nu trebuie sa isi asculte iubita, sau mai bine zis proprietatea… Iar ea se duce, vorbeste cu altul – si zic altul pentru ca o tipa ar fi ori invidioasa, ori indiferenta – si, de obicei, e destul de proasta incat sa nu isi dea seama ca tipul e atras de ea sau invers.

Prinsa in valtoarea sentimentului de libertate dat de confesiunile de pana atunci, urmatoarele cuvinte ii iesira dintre buze fara sa isi dea seama, fara sa gandeasca concret ceea ce rostise.

- Si da, sunt atrasa de tine, te plac, dar nu stiu cum sa o spun…

Abia dupa ce rosti fraza isi dadu seama ce facuse. Il privi pe Karl cu o expresie de bulversare pe chip, aproape de oroare. El o privea blocat.

Bianca isi puse capul in palme, coatele rezemate pe masa din fata ei, si inchise ochii, incercand sa se calmeze. Linistea care se lasase intre ei devenea jenanta, desi nu trecusera decat cateva secunde. Tanara se blestema in tacere pentru scaparea care o avusese, amintindu-si ca de la bun inceput nu dorise sa se intalneasca cu Karl.

- Scuze, spuse ea pe un ton slab dupa putina vreme. S-au adunat prea multe frustrari…

Mana lui Karl se aseza pe umarul ei gol. Ea ridica privirea si ochii lor se intalnira.

- Imi pare rau, mai spuse o data Bianca.

- N-ai de ce…

Mana de pe umarul tinerei ii atinse gatul si o trase incet catre el, si, intr-un final, buzele li se intalnira…

Urmeaza mai jos un blog pentru care am fost rugata sa il postez. Acest Kripto e cunoscut de unii, de altii nu — dar ce e important este ca, din cauza intamplarilor recente intre Ministerul de Educatie si Universitatea Spiru Haret, a avut ceva probleme.  Neavand el un site personal unde sa posteze, l-am ajutat eu pentru ca, de ce sa nu recunosc, ma enerveza si pe mine si ma dezgusta “ideaile” Androneascai.

Asa ca, cititi, si lasati un comentariu daca puteti.

Sincer, daca as avea la dispozitie un site as fi publicat de mult timp aceasta informatie.
Conform Legii Invatamantului o o facultate nu poate fi desfiintata de la un an la altul. In urmatoarele randuri voi incerca sa explic de ce. Daca si dumneavoastra veti binevoi sa publicati aceste informatii in ziar, poate reusim sa ne adunam macar cateva sute de persoana din toata tara pentru a da in judecata ministerul educatiei sau pe doamna Andronescu.
Conform Legii Invatamantului, facultatile “la distanta” sunt supuse o data la 5 ani unor verificari. Faptul ca au facut-o anul acesta este o exceptie, insa nu una ilegala. Partea ce tine incalcarea legislatiei in vigoare este cea ce tine de ordonarea inchiderii COMPLETE a cursurilor invatamantului la distanta. Conform legii, la inchiderea cursurilor, facultatea trebuie sa continue sa tina cursuri pentru totii anii la care exista studenti (adica anii 2 si 3, eu fiind anul 2).
In al doilea rand aceasta executare INSTANTANEE este iarasi ilegala. De ce? Simplu. De la publicarea respectivei legi/ordonante in monitorul oficial, ea nu se poate aplica decat in anul urmator. Deoarece legea Androneascai a fost publicata dupa terminarea anului scolar 2008-2009, ea urma sa intre in vigoare abia in anul 2010. Mai exact facultatea avea tot dreptul sa fca inscrieri anul acesta, urmand ca din anul urmator sa blocheze insrierile.
Deci, cumulat, Guvernul Romaniei prin reprezentantii sai de seama de la Ministerul Invatamantului (care nu stiu ce legatura are cu educatia deoarece cam dau dovada ca le lipseste) a incalcat legi pe care nu s-a straduit sa le modifice, dintre care una nici macar nu tine excusiv de educatie (partea legata de intrarea in vigoare a respectivei legi).

Acum sa merg pe un plan mai personal.
M-am inscris la facultatea de Psihologie la ID deoarece lucrez si in timpul saptamanii pot munci pana la 13 ore/zi. Prin aceste demersuri facute de Androneasca (da, stiu ca numele ei este Ecaterina Andronescu si ar tebui sa ma adresez cu “dumneai”, insa nu isi merita acest statut) eu sunt, practic, obligat sa pierd ore de munca (pentru care nu mai sunt platit) pentru a ma prezenta la cursuri. Chiar mai rau este pentru cei din provincie. De exemplu Spiru Haret Slobozia trebuie sa-si trimita studentii la Constanta. Asta inseamna ca pe langa orele petrecute la cursuri, studentii trebuie sa consume 6 ore suplimentare pe drum si 60 lei la fiecare deplasare.
Incercati sa faceti calculul luandu-i in considerare pe cei ce s-au speriat atat de tare de aceasta cavalcada incat, de teama ca nici cursurile la FR (Frecventa Redusa) nu vor mai fi acreditate, s-au mutat la zi.
Deci sa luam orele petrecute pe drum incluzand in localitati (2 ore/zi pentru majoritatea colegilor mei, deci cam 46 ore/luna). Adaugam timpul petrecut la cursuri (4 ore pe zi, deci 92 ore/luna). Obtinem un total de 138 ore/luna pierdute din cauza “bravadei” femeii acestea care a atacat cu toate armele o singura facultate (curios fapt, nu? oare cine o fi “sponsoriat-o”?). La un total de minim 7 luni de cursuri obtinem 966 ore de munca pe an neplatite de catre angajatori. Da, stiu ca nu e o suma rotunda, dar daca ei sunt fixisti, eu de ce sa nu fiu? Sun Tzu spunea sa ne infrangem inamicii cu propriile arme si cam avea dreptate.
Dar sa revenim. Sa spunem ca avem un salariu de criza, dar de om destul de inteligent incat sa isi dea seama ca are nevoie de o diploma de facultate. Ma voi opri la suma de 1200 ron (incepator in domeniul meu de lucru) deoarece mai mult castiga un procent prea mic din populatie, iar mai putin nu pot pune deoarece ar fi lipsa de respect la adresa marii majoritati care castiga sub 800 lei/luna. 1200 lei se impart la 23 de zile de munca (media de calcul) si apoi la 8 ore de munca zilnic. Obtinem un salariu de 6,52 lei/ora. Inmultit cu 966 ore de munca pierdute prin decizia ilegala a guvernului obtinem ca trebuie ca fiecare student care trecuse in anul 3 si a fost nevoit sa se mute la cursurile de zi trebuie sa primeasca din partea statului roman suma compensatorie medie de: 6298,32 lei. Mai spun o data – este suma ce trebuie primita de studentii ce trecusera in anul 3! Noi, cei din anul 2 ar trebui sa primim de doua ori pe atat. Mai exact 12596,64 lei.
Si tot acest calcul vine sa spuna 2 lucruri. In primul rand ar trebui sa trecem peste propriile temeri si sa ne cerem DREPTURILE DE CETATENI CU DREPT DE VOT. In al doilea rand incerc sa va arat ca pierdeti mult prin faptul ca nu ne unim, ci stam sa lancezim sub papucul unora care nu stiu ca existam. Putem sa o facem. Suntem in stare sa aratam ca suntem nemultumiti, nu doar sa injuram in barba, apoi sa ne multumim ca nu am pierdut mai mult. Am pus totul in bani ca sa va demonstrez ca aceasta incalcare flagranta a legilor in vigoare chiar va afecteaza. Nu s-a facut doar o greseala morala sau politica, si nici nu s-au limitat la a va minti. Linistea si banii va sunt afectate de aceste decizii. Deci, aveti de gand sa luati atitudine sau nu?
EU DA! Dar cand toti va ascundeti in obisnuinta de a fi abuzati si a nu fi ascultati, asteptand ca altii sa castige lupta pentru voi, ganditi-va astfel: fara voi nimeni nu poate lupta. Prin propria voastra reticenta si lene de a actiona in propriul interes taiati, rupeti, sfasiati si calcati in picioare curajul altora. Nu pentru ca va opuneti, ci pentru ca nu le aratati ca au pentru cine sa lupte.
V-am dat faptele. Puteti cauta voi insiva legile sa va convingeti. Va mai spun si solutia – angajam un avocat tanar si dam statul roman in judecata pentru toti banii pe care ni-i datoareaza. Nu va asteptati la a-i vedea vreodata, insa avem nevoie de o victorie morala.

In cele din urma va salut cu respectul cuvenit fiecaruia. Sunt doar un om ce are impresia ca traieste intr-o lume de care nu mai apartine deoarece poate a devenit prea ignoranta, iar oboseala (de opresiune si de a nu fi ascultat) nu este o scuza.

Terminat. Kripto.

Nici nu stiu cum sa explic senzatia care o am acum. E o stare care s-a instalat incet, putin cate putin, pana a ajuns la a fi ceva cu adevarat de anvergura; pana am ajuns sa simt ca nu mai pot continua daca nu o scot la lumina zilei intr-un fel sau altul. Si, avand in vedere intamplarile recente, sunt putine persoane in care am destula incredere incat sa le impartasesc gandurile mele. Asa ca scriu. Asa am facut intotdeauna cand nu mai puteam suporta frustrarea. Si ce poate fi mai bine decat sa ma deschid in fata unor persoane anonime de pe net?

Dar oare ce as putea scrie cand nu am idee de unde sa incep macar? Sau cu ce as putea continua? Sau sfarsi? Cred ca cea mai aproape de starea acesta blestemata e expresia „m-am desumflat”. Cu alte cuvinte, asteptarile mele, dorintele mele, aspiratiile mele, munca mea… au fost toate risipite. Au fost sfaramate in bucati minuscule si suflate in cele patru puncte cardinale. Simt ca orice as face e sortit criticii acerbe a prietenilor si apoi, desigur, e sortit esecului si/sau respingerii.

Vreti exemple, stiu. Urmeaza si asta. Am vrut mai intai sa punctez simptomele. Apoi posibilele cauze, apoi, daca am noroc sa imi dau seama… si modul de tratare.

Am resusit sa scot cateva designuri vestimentare din manutele acestea „talentate”. Am zis sa fiu in ton cu sezonul si sa fac o serie inspirata din uniformele marinaresti. Unele au iesit incredibil de bine; atat de bine incat as vrea sa imi gasesc un croitor/o croitoreasa ca sa le pot avea pentru mine insami. Iar aceste designuri, fiti atenti, au fost facute dupa o pauza considerabil de lunga in care inspiratie… ciuciu! Si primul lucru pe care multi dintre prieteni au zis-o a fost: „Bun, doar atat?” sau „Ah, da, dragut.” Mda, mersi. Daca vroiam sa nu fie catusi de putin apreciate desenele mele le aratam direct unor profesori de design de la snobista… pardon, ilustra… universitate de arte. Acum serios! Macar un „Uite, imi place X, dar cred ca trebuie sa mai lucrezi putin la Y”. Stiti voi… constructive criticism. Nu doare!

Trecem la categoria muzica. De putina vreme incoace mi s-a pus pata pe muzica lui Leonard Cohen. Why? Cautati clipurile sau fisiere audio ale omului pe net si o sa vedeti de ce. Are un stil aparte; un fel de blues/folk/gospel care imi place la nebunie. Cred insa ca ii exasperez pe toti cei din lista mea de Messenger cu statusuri care dau link catre o melodie sau alta a lui Cohen, iar prietenului si pisicii mele le-au iesit peri albi de cate ori ascult o melodie pe repeat. Long live Winamp! Pana acum a fost ba rock la greu, ba muzica usoara romaneasca (cea veche, de buna calitate nu ce se gaseste azi pe MTV Romania), ba André Rieu, ba Placebo, ba soundtrackuri… de cred ca parintii si cei care locuiesc cu mine se gandeau „Da’ mai schimba naibii odata placa!” Nimeni nu cred ca mai intelege preferintele mele.

Prieteni? He, ce mai prieteni. Majoritatea asteapta sa ii contactez eu ca sa isi aduca aminte sa mai intrebe ce fac sau cum ma simt. Nu mai zic ca au fost probleme si altercatii destul de nasoale in grupul asta al meu; mai intai eu cu o amica, apoi un amic cu un membru nou al gastii, care culmea, a fost adus chiar de el… Mare scandal a iesit atunci. Inca se mai simt animozitati, si am vaga banuiala ca iar o sa se iste un scandal intre noi toti. Dar de data asta nu ma mai implic decat daca sunt platita! Si inca destul de frumusel platita, nu orice suma. Altii nu intra pe mess decat cand li se atrage atentia ca ziua urmatoare trebuie ii dau disparuti, iar atunci cand apar si incep sa vorbeasca, mai ca mi-as fi dorit sa fi tacut complet. Iar pe altii nu stiu daca sa ii pun in grupul de amici si doar atat sau in grupul de pretendenti la… „favorurile” mele.

Am putea spune ca exista totusi un punct al vietii mele care e relativ fructuos: scrisul. Desi, asa cum era de asteptat, si aici apar mici sau mari probleme. Incepem cu inceputul: nu am inspiratie. Cel putin nu pentru lucrarile mele mai voluminoase. Romanul pe care il incepusem in timpul liceului s-a dus de mult pe apa sambetei. Am schimbat idea complet acum vreo 2 ani intr-o incercare disperata de a mai face ceva, dar se pare ca nici asa nu se ajunge cine stie unde. Am avut o perioada de vreo 5 ani in care efectiv nu am putut scoate nimic, nici un material bun. Asa ca inca o data ma indepartez de acel proiect. Poate ca voi avea la un moment dat ideile, inspiratia si timpul necesare pentru a-l duce la bun sfarsit. Pana atunci, ma ocup de mici lucrari si eseuri si bloguri pe tot felul de teme. Desi majoritatea acestora este – ati ghicit – criticata chiar si pentru o virgula care nu a fost pusa unde trebuie. Zilele trecute scrisesem o mica povestioara de vreo 3 pagini care mi-a venit dintr-o intamplare cu un amic si din cateva discutii cu prietenul. Toate bune si frumoase, am vrut sa il postez pe site la Compositions, dar am zis: „nu, hai mai bine sa ii dau omului sa o citeasca si el si sa vedem daca ii mai trebuie ceva.” Mda, i-a trebuit: sa nu fie postat deloc… Acum, intre noi fie vorba, nu faptul ca nu am putut sa public textul m-a deranjat cel mai mult, ci faptul ca ceea ce scrisesem era… „dragut”. Nu tu comentarii acide, nu tu felicitari pentru stil sau idei. Nimic. Decat „dragut”. Ma bate gandul sa postez oricum chiar daca el mi-a zis sa ramana intre noi dar… il respect pe omul asta, chiar daca ma calca pe nervi uneori.

Vai! Am ajuns la punctul de a vorbi despre serviciu? Aici, oamenii apropiati mie (care au si urechi sa asculte) stiu care e situatia, adica aceea ca eu stiu mai bine ce se intampla in firma aia blestemata decat stie administratorul. De unde si pana unde? Hai sa zicem doar ca eu, desi am fost angajata doar pe secretariat, fac si traduceri, si project management, si relatii cu publicul, avocatura atunci cand clientii nu isi platesc facturile, advertising, curierat, putina contabilitate… si orice altceva mai nascoceste „seful”. Si am un salariu de rahat! Abia reusesc sa imi platesc chiria si intretinerea din banii astia. Noroc cu banii de la ai mei, desi nici ei nu o duc prea bine. Ah, da… colac peste pupaza… suntem si in perioada de criza, ceea ce inseamna ca, pe domeniul meu cel putin, nu se fac angajari. Ceea ce inseamna ca nu pot pleca de la firma asta. Si cica sa mai faci si o facultate in perioada asta… Good luck! Mai ales ca am citit in ziar ca Ministra Educatiei – Abramburica – vrea sa scoata invatamantul la distanta. Pai, bine, femeie… imi platesti tu mie studiile si intretinerea si chiria ca sa pot face o facultate la zi? Si nu doar mie, ci tuturor tinerilor din alte orase cu situatii materiale nu atat de bune? Didn’t think so, bitch!

TO  BE  CONTINUED…..

Desigur, se cerea si deznodamantul zilei de ieri, ziua implinirii a 22 de anisori plini de… eh, mai bine nu intru in detalii in privinta a cu ce au fost plini acestia.

Am ajuns desigur putin mai devreme la local pentru a lua in primire masa, iar dupa mici modificari de decor, ne-am asezat si am asteptat invitatii. Au ajuns toti pe parcurs, surpriza serii fiind faptul ca persoana la care toti ne asteptam sa intarzie a ajuns mai devreme. A fost faina seara, cu glume, discutii aprinse, amicitii noi, vin rosu, Pepsi la greu… All in all: voie buna.

Apoi a urmat desigur biliardul, chiar daca doi dintre invitati ne-au parasit pe drum.

Cu alte cuvinte, nu au fost multe intamplari incredibile, dar a fost o seara placuta in sanul prietenilor. Mai vreau!

Mda…  Pana acum se pare ca ziua de azi e un adevarat fiasco.

De ce? Pai, sa vedem…

Am fost la coafor si, desi coafeza mi-a facut parul sa arate bestial, coafura astfel rezultata nu a rezistat mai mult de doua ore.

Au venit ai mei pe aici, vrand sa faca o surpriza. Nu zic ca nu a fost, mai ales ca m-au anuntat la doar 30 min de Bucuresti. Dar punand morala care am primit-o in balanta… mai bine stateau acasa.

De caldura nici nu mai zic… E o zapuseala insuportabila, iar dupa ce mama a folosit bucataria ca sa faca friptura, casa a devenit un adevarat cuptor.

Iubitul, desigur, a trebuit sa lucreze astazi, caci sefii lui nu inteleg cuvantul WEEKEND si nici nu ii prea intereseaza daca e ziua cuiva si acel “cuiva” ar dori sa petreaca ziua cu persoana iubita.

Si colac peste pupaza… cred ca azi e prima zi din “prea-iubitul” ciclu…

Oare si intalnirea cu prietenii la restaurant de peste doua ore va fi la fel de groaznica…? I sure hope not…

P.S.: Mai are rost sa spun ca unii dintre invitati -se stiu ei- vor intarzia?

Pagina de jurnal – 15 martie 2009

E tarziu. E foarte tarziu… din mai multe puncte de vedere.

Nu am mai scris de doua saptamani in acest jurnal. Am preferat sa imi axez ideile creatoare catre povestile mele, catre romanul pe care tot incerc sa il scriu de atatia ani, catre desenele mele, catre fotografie. Si a mers. Am fost mai productiva in aceste doua saptamani decat in lunile precedente.

Doua saptamani. Doua saptamani pline. Doua saptamani de lacrimi, rasete, sperante si durere.

Vorbisem cu EL. S-ar fi zis ca stabilisem sa mai incercam o a doua si ultima oara sa mai salvam ceva din cei un an jumate cat am fost impreuna. Discutasem si am crezut ca am ajuns intr-un punct de comun acord. Au fost vreo doua-trei zile in care chiar am crezut ca va iesi ceva; ca a realizat ce insemn si cat de mult il iubesc si ca a decis sa ramana in bratele mele…

Mai are rost sa spun ca nu a fost sa fie?

Normal ca nu. Daca ar fi fost, probabil ca nu mai scriam acum in acest jurnal.

Nu stiu cat e ceasul. Aproape 2 noaptea cel mai probabil. Nu ca asta chiar conteaza; oricum nu mai am de mult notiunea timpului. Am plans ieri intr-un mod in care nu am crezut posibil: mult si puternic, acel gen de plans cu sughituri. EL ma tinea in brate dar era clar ca nu dorea sa fie acolo. Iar eu nu puteam sa ii dau drumul. Il tineam atat de strans!

Mi-a spus ca inca mai e indragostit de fosta lui iubita… de fapt, de idea cu care a ramas de pe urma ei. E indragostit de un gen de fata morgana; cu atat mai mult cu cat ea practic si-a batut joc de EL si l-a folosit mai mult pentru sex decat orice altceva. De mine s-a… atasat… doar pentru ca avea impresia ca puteam fi ca acesta femie. Deci, asadar si prin urmare… nu m-a iubit niciodata cu adevarat.

Nu neg ca am avut greselile si nebuniile mele – a nu se intelege ca am inselat; nu am simtit nevoia de altceva… nu ca EL. Revenind la idee, da, am facut foarte multe tampenii. I took him for granted, dar asta doar pentru ca simteam nevoia sa fiu protejata. Cel putin eu am incercat sa indrept ceva…

Il iubesc cu toata fiinta mea si voi continua sa il iubesc poate chiar si pana la moarte. Dar cand privesc in ochii lui… nu mai vad nici un strop de dragoste sau pasiune. Nu vad decat mila.

O tristete profunda imi apasa sufletul…

Un prieten bun al meu – caruia nu ii voi da numele – m-a scos in oras azi. Am stat, am vorbit, am baut bere si mi-am dat seama cat de parsiv si dual pote fi EL. Nu am crezut vreodata ca se va ajunge aici…

Am fost martora unei despartiri. Acest prieten al meu s-a despartit de cel pe care timp de trei ani jumate l-a numit partener de viata. Da, acest prieten e homosexual. Dar va rog sa ma credeti ca el – sau ar trebui sa zic „ea”? – a fost singurul care mi-a fost cu adevarat alaturi pe tot parcursul acestei crize existentiale a mea. Am luat parte la aceasta despartire. L-am ajutat – chiar daca doar moral, uneori – sa aibe puterea sa treaca peste momentul crucial in care i-a zis, pur si simplu „Du-te!”. Am stat cinci ore cu el; cinci ore in care viata si mentalitatea mele au luat o intorsatura drastica.

Da, luasera oricum o intorsatura, dar acum s-a finalizat.

Nu mai sunt cea care am fost ieri. Nici macar nu mai pot plange. Doamne, cat de bine imi pare! Si cat de bine imi pare ca, fiind martora si partasa la acest moment de cumpana pentru prietenul meu, mi-am dat seama ca nu vreau sa ajung in acelasi stadiu. Partenerul lui – de fapt, fostul – l-a tratat ca pe un gunoi si ca pe o carte de credit. Or, eu nu vreau sa ajung asa… Nu vreau sa isi bata joc de mine si sa se joace cu sentimentele mele.

Imi voi vedea de viata mea, o voi pune in ordine din toate punctele de vedere. Poate ma voi inscrie la jurnalism. Ar fi fain. Traiesc in aceasi casa cu EL, dar nu am de gand sa il ignor. Nu cum a binevoit sa faca EL. Ii voi arata clar si raspicat ceea ce a pierdut.

Iar daca vrea sa ma aibe inapoi… atunci va fi nevoit sa lupte pentru mine caci eu m-am vlaguit de puteri incercand sa il fac sa inteleaga ca il doream langa mine.

Ma doare acesta decizie; foarte tare. Doamne, dar cat ma doare! Imi sfasie inima si sangerez intr-una… Dar nu mai pot continu asa. In joc e sanatatea mea mintala. Ma intreb oare daca voi putea sa ma tin de ea si sa nu dau inapoi…

Multumesc, dragul meu prieten, pentru tot ce ai facut pentru mine si pentru ca m-ai ajutat sa imi deschid ochii.

Tot nu stiu de fapt de ce s-au intamplat toate acestea. Poate ca acea fiinta atotstiutoare care ne-a creat a vrut sa ma testeze, sau poate sa ma faca mai puternica… sau poate sa ma protejeze de un ceva anume. Probabil ca nu voi stii niciodata…

Si asa se sfarsi…

Imi cunosc fericirea dupa zgomotul pe care il face atunci cand pleaca…

Pagina de jurnal – 02 martie 2009

Da, stiu. N-am mai scris de cateva zile. Nu am mai avut sentimentul ca trebuie. Am crezut ca am trecut de momentul critic. N-a fost sa fie. Inca mai sunt deprimata. Ai mei chiar ca sunt suparati, din diverse motive. Nici nu mai am la cine sa ma duc, nu mai am nici un umar pe care sa plang. Sunt complet singura… nu de parca ar fi prima data in viata mea.

Sunt o proasta ca inca mai continui sa il iubesc. Sunt o proasta ca nu pot sa merg mai departe cu viata mea. Si sunt o proasta ca stau si imi plang de mila in fiecare zi, rugandu-ma la divinitate pentru ajutor. Nu imi va raspunde nicicand… Nu cred ca mi-a raspuns vreodata cu adevarat.

E ciudat cum o belea nu vine niciodata singura… mai intai la birou, apoi EL, apoi prietenul meu care a murit – Dumnezeu sa il odihneasca; macar atat sa faca pentru mine – apoi intreaga belea cu parintii mei si cu banii… Ma mir ca mai sunt inca in viata. Alte persoane in situatia mea probabil si-ar fi luat zilele de mult.

Mda, eu sunt aia proasta si terifiata de a muri…

Si asa stau cu durerea asta in suflet si incerc sa suport, plangand oricand am posibilitatea. De-ar stii cat de mult ma doare… Dar chiar daca ar stii nu cred ca i-ar pasa. Mi-a zis ca nu ma mai iubeste… si ma ignora… Iar in consecinta de cauza, eu stau cu ochii rosii si umflati de lacrimi ascultand melodii melancolice, doar bune de taiat venele.

Da, mi-am dat demisia de la birou. Nu mai suportam. Joi a fost picatura care a umplut paharul. Munca foarte multa in fiecare zi, foarte frustranta – cred ca din cauza asta mi-au iesit mie fire albe in cap – iar salariul abia imi ajungea sa imi platesc datoriile la chirie si intretinere… Am stat acolo un an si ceva. In ultimele luni nu ma mai puteam concentra. Ar fi trebuit sa imi dau seama de atunci ca am un inceput de episod depresiv. Dar mintea imi era limpede, puteam gandi la fel ca si pana atunci, deci am presupus ca totul e OK.

Urasc cand ma insel…

Joi si vineri s-au intamplat toate. Doua zile de cosmar pentru mine. S-au strans prea multe; am strans prea multe in mine, iar cand s-a varsat in sfarsit paharul… a inundat camera.

De ai mei imi era frica, recunosc. Foarte frica. Eu am fost intotdeauna fetita lor cuminte si desteapta. Luam note bune, faceam ce vroiau ei, invatam cu adevarat fiindca imi era usor sa prind lucrurile din zbor, nu cheltuiam prea mult… Chiar si atunci cand ma indragosteam nu imi pierdeam capul. Mi-a fost frica sa vad dezamagirea in ochii lor, sa aud dezaprobarea din glas. Au pus de la inceput multe asteptari pe umerii mei, multe vise… E atat de greu sa ma gandesc ca trebuie sa le spulber aceste sperante, din simplul motiv ca eu nu fac fata la intregul stres din jurul meu.

Dar acum chiar nu mai am nimic de pierdut; deja am pierdut tot ce aveam mai scump pe lumea asta. Nu mai exista nimic sacru, nimic pur… Am crezut ca ma pot baza pe EL, ca va ramane liantul meu catre lumea reala… Cand pana si EL m-a parasit am fost intr-adevar distrusa. Il iubeam. Inca il iubesc din tot sufletul meu. Am incercat sa il urasc. N-am idee daca am resusit – oricat de putin timp. Stiu doar ca daca a existat acel sentiment… nu a durat mult. Tin prea mult la el. I hate my traitorous heart.

Acum am ramas cu pisicul meu… tradatorul pisic care oricum il place mai mult pe EL decat pe mine. Nu mai am nimic…

Sunt singura.

Si imi este frig…

Pagina de jurnal – 27 februarie 2009

Sunt acasa. Acasa la ai mei in Slobozia.

E deja intuneric afara. Nu stiu cat timp a trecut de cand am ajuns aici. Cateva ore cred.
Am luat o pastila. Nu stiu ce era. Mi-a dat-o mama. A spus ca era un calmant. Cred ca si-a facut efectul pentru ca nu mai simt nimic; ma simt amortita toata. Pana si mintea. Nu pot gandi concret… Nu ca puteam si inainte. Ale dracu’ droguri ce fac din noi… E clar ca nu mai pun gura pe asa ceva, oricat de mult ar vrea ai mei sa ma „calmez”.

Sunt suparati pe mine. Sunt dezamagiti. Dar nu din cauzele pe care le-ar fi crezut EL. Mama ma avertizase de la bun inceput in legatura cu el. De ce oare nu am ascultat-o? Ah, da, stiu de ce: ma indragostisem deja de el. Era exact genul de om pe care il cautasem intotdeauna… I hate him!
I still love him!

Oh, Doamne! Ce am sa ma fac? Cum am sa pot vreodata sa trec peste toata situatia asta? Cum sa nu ma gandesc la faptul ca nu ii voi mai simti sarutarea, sau atingerea… cand nu voi mai vorbi cu el asa cum o faceam… cand il voi vedea in fiecare zi din viitorul apropiat…?

Cativa amici m-au sunat dupa ce mi-au vazut un status pesimist pus pe mess. M-au intrebat ce am, daca ma descurc, ce zic ai mei, ce ar putea ei sa faca pentru mine. Macar de-ar fi putut face ceva pentru mine. Ce puteam sa le spun? Le-am zis pe larg cate ceva, sa isi faca o idee ca ceva nu era deloc in regula cu mine… dar mai mult de atat nu am avut puterea sa o fac.

Today i quit my job…

Pagina de jurnal – 27 februarie 2009

Nu a trecut prea mult de cand am scris prima pagina de jurnal. Vreo 10 minute poate.

Am avut timp sa imi mai revin putin… Am mai vorbit cu o amica de-a mea de prin Timisoara… Mi-am mai sters lacrimile.

Ieri a murit un prieten mai vechi. Nu il mai vazusem de foarte multa vreme. Fusese plecat din tara o perioada, sa isi viziteze o ruda parca si sa isi gaseasca ceva de facut pe acolo. Din cate am mai discutat pe mess sau prin sms-uri, o dusese destul de prost. Se despartise de iubita cu care fusese 3 ani. I-am spus ca e epidemie oricum in perioada asta. Cupluri se despart peste tot. Era distrus. Mai ceva ca mine. Ii zisesem ca ajung in Slobozia in weekend si ca o sa vorbim…

Nu am mai apucat. Din cate mi-a spus un amic comun, a avut un atac cerebral si nu a mai putut fi salvat.

Mi-e dor de el… Nu am mai avut ocazia sa il vad. Imi era drag. Vroiam sa ii spun multe…

Dar acum nu mai e.

Si sunt furioasa pe mine insumi ca am fost mult mai ocupata cu situatia mea ieri – sau, ma rog, in seara asta – si am uitat complet de el. Cand am primit vestea, nu am reactionat asa cum ar fi trebuit. Nici mai tarziu nu a fost o mare schimbare. Am fost la film. Doamne, cat de proasta am fost. Am mai si dat banii degeaba! Mai bine stateam acasa; ma imbracam in doliu si plangeam de una singura.

Si sunt furioasa pe EL ca nu i-a pasat deloc de mine!

Of, mai bine incerc sa dorm… Maine am o zi grea. Trebuie sa vorbesc cu seful meu.

Ma intreb daca ma va intelege…

Mai bine incerc sa dorm.

Va urma in zilele acestea o serie de pagini de jurnal care am avut puterea sa le scriu acum cateva luni… cand am avut o cadere nervoasa (prima, si sper singura, din viata mea).  Stiu ca a trecut mult de atunci… dar cred ca e necesar sa le am aici, nu doar pentru a-mi aminti mie insami ceea ce s-a intamplat, ci si pentru a avertiza alte fete si femei ca mine  in privinta a ceea ce se poate intampla…

Pagina de jurnal – 26 februarie 2009

Tremur si ma uit la pereti.

Mi-e frica.

Privesc cum umbre danseaza pe peretele alb… desi, de fapt, nu e nimic acolo…

Nu mai stiu ce e real si ce e fals. Ma invart intr-un caleidoscop de sentimente contradictorii, de amintiri dulci-amarui, zambete si lacrimi, ganduri ce alearga intr-o parte si in alta… Iar toate astea ma inspaimanta. Nu mai sunt eu insumi. Parca nu mai exist in propriul meu corp ci ma privesc cum tastez acum cu laptopul in poala.

Doamne! Arat groaznic. Nu credeam ca o sa mai pot vreodata plange. Am crezut ca eram secata de mult de astfel de „trivialitati”. Se pare ca soarta avea alte planuri cu mine. Am plans mai mult azi decat am facut in ultimele luni puse cap la cap. E ingrozitor de frustranta situatia mea de acum.

De ce?

Ne-am despartit… nu stiu daca e oficial sau nu, dar mesajul a fost clar. Nu ma mai vrea. Sunt exact asa cum ar fi vrut sa fiu de la bun inceput… dar nu ma mai vrea ca iubita. Si parca in doar jumatate de ora, viata mea a fost distrusa, sfaramata in mii si mii de bucatele minuscule ce apoi au fost luate de vant. Il iubesc nespus de mult. Il iubesc – i-adevarat, diferit ca la inceput – si am incercat sa ii arat asta, de atatea ori. S-ar parea ca, cu cat incerc mai mult, cu atat se departa mai mult de mine. Acum ca ma aflu in situatia in care sunt, imi dau seama ca as fi dat orice sa il stiu tot timpul cu bratele deschise, asteptandu-ma doar pe mine. Orice. Oricat. Cred ca mi-as fi vandut pana si sufletul Necuratului doar ca sa il stiu cu mine…

Il urasc, sa stii. Da, chiar il urasc. Il urasc pentru tot ceea ce mi-a facut; pentru ca a fost un egoist si un insensibil. Il urasc pentru ca tot ceea ce a contat pentru el era ce simtea doar EL! In cazul in care ma acuza pe mine de exact acelasi lucru. Parca niciodata nu se opreste din gandit si analizat. E mai ceva ca un mentat – acei oameni ce puteau gandi ca un calculator din seria Dune. Poate gasi o problema chiar si in cele mai imposibile circumstante… iar mie cred ca mi-a cautat nod in papura inca de la inceput. Nu oare din cauza asta a vrut sa ma schimbe de cand ne-am cuplat?

E atat de greu… Sta chiar acum langa mine, intins in pat, dormind. Am atatea ganduri in cap care imi spun ba sa il trezesc si sa il sarut, ba sa il iau la palme si injuraturi!

Eu nu pot sa dorm. Cel putin nu inca.

Stau si ma uit pe pereti.

Si tremur…