Inca o data am fost scoasa la o tura de poze de fotografa/prietena mea… doar ca de data asta a spus ca ar fi fain sa il avem drept prop pe… VINCI, pisoiul meu! Nu intru in detalii despre cum s-a comportat si cum am inghetat de frig iarasi. Voi spune doar ca e foarte stresant pentru animalele de casa care nu au idee ce e aia natura sa fie… afara in natura.

Sper sa va placa pozele!

Va pup!

Deci, da.

Astazi ilustra mea persoana implineste 22 de ani… si, sincer, chiar simt ca am mai imbatranit nitel. Interesant sentiment. Cred ca incep sa inteleg femeile care mint in legatura cu varsta lor. Cu cat inaintezi in varsta, cu atat devii mai disperat.

Oricum, trecand peste aceasta mica fereastra spre un viitor al meu foarte probabil, trecem in revista planurile pentru azi… care de fapt, nu sunt prea “fistichi”. La 11:30 am programare la coafor ca sa imi fac bucle. De mult nu am mai facut o nebunie cu parul meu… cam de cand mi-am lasat breton (bad idea).

Urmeaza intoarcerea acasa si uimirea iubitului cu noul look de o zi, alesul outfitului cu care ma voi  imbraca (asta e doar o formalitate pentru ca stiu deja ce voi purta), si desigur ultimele pregatiri inainte de intalnirea cu prietenii (gen epilare, cremuire, pensare, manichiurare si pedichiurare).

Iar apoi, desigur, urmeaza gatirea pentru marele eveniment, imbracare, machiare si incaltare… ah, si parfumare… si luat-o la drum. La 6 e intalnirea cu prietenii (vreo 6 la numar – ceea ce inseamna ca, first round of drinks being on me – o sa am nevoie de o suma buna de bani in portofel pentru a putea plati; noroc cu ai mei care au trimis si ei putini bani in cont).

S-ar zice ca mergem la un restaurant de pe aici in Titan pentru “beutura” si poate si ceva mancare, poze la greu… apoi poate tragem o bila.

Ramane de vazut ce se va intampla de fapt.

Ah, da… Ar trebui sa postez si e-mailul invitatie trimis celor 6 prieteni.

“Prin prezenta va este adus la cunostinta ca in data de 19 iulie (adicatelea duminica asta pentru cei care traiesc “pe alta planeta”) se va serba ziua de nastere a ilustrei dumneavoastre cunostinte: Adriana Melnic (a.k.a. Kateshi Rinkutatokimi, a.k.a. Sihaya, a.k.a. Kyra Blade), moment de cumpana in spectaculoasa sa viata, cand implineste… va vine sa credeti… 22 de ani.

Cu acest prilej de imensa importanta in istoria planetei, sunteti invitati sa ciocniti un pahar de bere/vin/suc/apa… sau orice altceva e pe gustul fiecaruia (first round of drinks is on me). Pentru cei care nu doresc sa se afle in prezenta luminoasa a preamaritei Kateshi, sau vor fi plecati din oras, ilustra va poate acorda audienta in saptamana ce urmeaza acestei zile magnifice, cu mentiunea ca nu se va mai face cinste in aceasta conditie.

Desi prezenta nu este obligatorie (ba e chiar mai bine ca nu mai dau bani pe bautura) cadourile si micile atentii sunt. Se vor accepta bani (fara numar, fratioare), bijuterii (doar argint, va rog), carti, haine de firma, masini, actiuni in valoare de mii de euro, electronice (a se citi laptopuri, netbookuri, iPoduri, telefoane iTouch, aparate de fotografiat DSLR). Va rog nu aduceti flori, fiindca sunt efemere.

Vazandu-ne ajunsi si la marea intrebare existentiala „Dar de mers, unde mergem, frate?” marinimoasa Kateshi a decis sa se supuna la un vot destinatia finala a gastii. Astfel, locatiile sunt urmatoarele:

a.      Praetoria (de langa Magazinul Titan) – mancare si muzica buna

b.     Trattoria di Venezzia (tot din Titan) – mancare buna

c.      Embassy (Piata Lahovari) – bauturi bune

d.     Interbelic (Lipscani) – cocktailuri la greu!!!!!!!

e.      Biliard (in incinta Mallului Iris de pe 1 Decembrie)

Daca aveti sugestii, preamarinimoasa Kateshi va va asculta si va lua in considerare orice propunere. (P.S.: Nu se pune fosta Colony!)

Ora inceperii sarbatoarei mondiale, de asemenea, va fi supusa la un vot. In cazul in care se doreste, pe timp de zi se poate stabili o iesire la strand/piscina (fiecare isi plateste partea, caci marita Kateshi nu este facute din bani; ba chiar toti restul ar trebui sa o plateasca pentru ca ii onoreaza cu prezenta ei luminoasa).

Raspunsul la aceasta invitatie este obligatoriu pentru a se putea stii cate persoane vor fi prezente in ziua cea mare.

Va multumesc!

Pentru alte detalii… stiti unde ma gasiti.”

Another chapter has ended in my life.

Or rather, it had ended a long time ago, but it is only now that I chose to become aware of it… for more reasons than any of you may be able to imagine.

Why am I writing this, you might ask. I know not the answer to this question, however nagging it may be. Perhaps it would be wiser to start at the beginning.

I have known him for a few years, having made his acquaintance via a friend finder site on the internet. Bit by bit, he became my friend — my very best friend. There were facts and parts of myself which I shared with him that no other person knew of. I confided in him and offered my ears and support in turn when he too was in need. Similar tastes, similar thoughts. He, the adventurer; I, in search of independence. Some would say it was a match made in heaven… or hell, for we both admitted to having a dark side.

And then…

Then the brotherly link between us broke. I do not even know what caused it. From one point in time… it all began to deteriorate until the rupture turned into a huge rift.

I’ve not spoken to him in months.

No, I did not wish for this to happen. I have tried to shed some light on this matter and perhaps learn what had gone wrong between us. My efforts, however, were not rewarded with success. I have had many faults, but none could have been as severe to alienate us.

So, why do I feel the need to voice this now? What do I seek to accomplish? As far as I can tell… nothing.
I stand to win nothing from this disclosure to you. Perhaps only my peace of mind. Perhaps it is my way of acknowledging the fact that I have lost a very dear friend… that I am missing a part of me…

My sadness, then my anger… then the sheer lack of time to think and ponder on this matter have prevented me from realizing this earlier and I have hence carried this burden with me for so long. It saddens me to think of him again, to remember the good times we shared. It saddens me to know I might never see him again or hear his voice, or receive his advice.

I miss him…

Finally acknowledging this only begins the healing process.

Why do I write down my thoughts? No, I do not write this in hope that he will come across it one day and feel guilty. Contrary to what people might believe, I remember him fondly and always wish him the best. He was my friend — in the true meaning of the word. I have tried to hate him and — at the beginning — for a very short time I was victorious… but it soon dawned on me how childish my behavior was. How could I ever hate him when I had held him in such high esteem? When I have loved him with all my heart?

He played a part in molding me as a person; in molding my spirit. I learned a lot from him. I became stronger. I learned to question what was around me. I learned to never take anything for granted and cherish each and every moment of my life. I learned to search for a higher meaning. And I am grateful for it all.

Thus… taking a deep breath, I can say only this:

At long last, I can put this chapter where and in the form it belongs. It has come to an end… and end which allowed me to continue.

Goodbye, my dearest friend!

Multe lucruri incep sa o ia pe traiectorii care eu nu le credeam posibile. Peste tot in jurul meu se intampla lucruri ce ma lasa mai mult decat vlaguita de dorinta de a mai continua viata asta mizerabila de adolescenta, de tanara femeie in Bucuresti.

M-am schimbat. Nu mai sunt persoana care eram acum un an… poate nici persoana care eram acum cateva luni de zile. Imi doresc cu totul altceva. Visez sa ajung in locuri si situatii diferite de cele de pana acum. Ascult un alt gen de muzica, mai linistitoare, de obicei fara versuri. Scriu intr-un alt stil, unul mai rece, mai putin pasionat… mai putin romantic. Dorinta de a desena aproape ca s-a spulberat; cand mai reusesc sa pun mana pe un creion, desenele ies fara dinamica, sunt statice… parca golite de orice sens. Citesc foarte mult. Cand nu am nimic de facut, citesc, parca incercand sa consolidez lumea imaginara in care evadez din cand in cand. In ultima vreme, insa, chiar si aici sunt haituita de ganduri.

In unele privinte… nu ma mai cunosc pe mine insami.

De prieteni nici nu poate fi vorba. Cel putin nu cei pe care ii consideram pana nu demult prieteni. Sprijinul, ajutorul si ascultarea au venit de la persoane la care ma asteptam mai putin. Nu am spus niciodata ca as fi avut nevoie de ceva, dar ei au fost langa mine si au stiut cum sa puna problema ca sa ma scoata din carapacea care mi-am intarit-o in jurul meu in ultima vreme.

Unii… Ei bine, unii si-au gasit noi prieteni. Au intrat in grupuri de oameni care nu ii prea inghit, si ii marginalizeaza… dar ei sunt prea orbiti de aparente, de dragoste, sau de un sentiment de „parte din grup” ca sa vada ce vad altii. Se supara din orice, daca nu este pe placul grupului, si sunt in stare sa rupa prietenii de au rezistat ani de zile pentru… de fapt, nici nu stiu pentru ce.

Altii isi pun viata in mainile tale, isi deschid inimile si te invita sa intri. Nu te uita „de la mana pan’ la gura”, se intereseaza de starea ta de spirit din timp in timp si nu asteapta sa te duci tu la ei cand ti-o fi mai rau doar pentru a se scuza ca se duc la film sau se intalnesc cu iubitul si sa iti inchida usa in nas.

Ajutor financiar am primit de la persoane pe care abia le cunosc. Am vorbit de cateva ori si am iesit impreuna de si mai putine ori, dar au avut increderea totala ca isi vor recupera sumele investite in mine (nu sunt sume mari… dar conteaza.)

Se intampla lucruri care ma lasa cu nenumarate semne de intrebare. Persoane pe care le iubeam (si inca mai iubesc) imi intorc spatele si ma departeaza de viata lor de parca as fi un fel de boala incurabila de care ar face orice numai sa scape. Iubitii imi spun cu nonsalanta ca vor sa isi incerce norocul in alta parte dupa ce incerc sa fac numai lucruri ce le face placere, ca apoi, cand viata mea sa se stabilizeze nitel, apar iarasi in viata mea si imi spun ca ma iubesc nespus si ca nu vor sa ma piarda. De mai multe luni sunt confuza in tot ceea ce priveste dragostea. Nu pot intelege de ce barbatii nu pot avea o relatie de lunga durata fara sa se gandeasca imediat sau dupa un anumit timp ca ar fi mult mai bine sa gaseasca o alta (iar aici ma refer la barbatii din viata mea).

De fiecare data incerc sa ma adaptez dupa personalitatea lui cat de cat, fac compromisuri din cand in cand, mai trec cu vederea unele chestii care ma deranjeaza. Iar tot ceea ce eu cer in schimb – si am cerut intotdeauna – a fost intotdeauna reciprocitate si sa fiu iubita si respectata. Vreau sa pot sa ma incred in persoana iubita, sa pot sa ii spun orice fara sa ma intreb apoi daca nu cumva va discuta pe tema asta cu cine stie cine altcineva. Vreau sa pot sa ma comport ca un copil in preajma lui fara sa fiu judecata sau rugata sa ma port matur. Vreau sa ma simt in siguranta atunci cand ma tine in brate. Vreau sa imi simt buzele amortite si mintea ametita dupa ce ma saruta. Vreau sa imi zambeasca si sa se joace cu mine in ploaie. Vreau sa stea cu mine intins pe iarba…

TO BE CONTINUED…