Adriana Melnic

Si acolo am si fost vineri seara, in turnul muzicii, impreuna cu alti 6000 de oameni pe Stadionul Tineretului.

La ora 20:00 – si niciun minut mai tarziu – Leonard Cohen a pasit pe scena cu pasi sprinteni, demni de un barbat cu 20 de ani mai tanar. Alaturi de el au aparut si Sharon Robinson si surorile Webb (background vocals), Roscoe Beck (musical director & bass), Neil Larsen (keyboards & Hammond B3 accordion), Bob Metzger (electric, acoustic & pedal steel guitar), Javier Mas (bandurria, laud, archilaud, 12-string acoustic guitar), Rafael Gayol (drums & percussion) si Dino Soldo (saxophone, clarinet, dobro & keys).

Am vrut in weekend sa scriu ceva grandios, plin de cuvinte de lauda la adresa celor de pe scena, dar nu cred ca am avut vreodata o lipsa de inspiratie mai mare ca acum. Vreau sa scriu, stiu ce vreau sa scriu – am totul in minte – dar pana la a aranja cuvintele si a le pune pe hartie intr-o ordine coerenta e drum lung… Asa ca nu va speriati daca vi se pare ca ceea ce scriu acum e fad, fara substanta sau pueril. Incercati sa ma intelegeti. Sunt inca marcata de intamplarile de vineri seara, si am ramas – chiar si dupa atatea zile – cu acel sentiment de melancolie si liniste.

Conecrtul a inceput cu „Dance Me to the End of Love”, iar Cohen a reusit sa vrajeasca publicul de la primele note muzicale cantate. O liniste mormantala s-a asternut peste spectatori, toti cu urechile si ochii atintiti catre scena ce parea a aduce a templu grecesc, chiar daca in loc de piatra sau marmura, coloanele erau formate din fasii lungi de panza ce unduiau in adierea inceata a vantului.

Vocea lui Leonard Cohen – groasa, ragusita, melancolica – a intrat in sufletul fiecarui ascultator si a amintit de noptile de vara pline de muzica soul, reverie, frumusete voluptoasa si pasiune. O frumoasa stare de melancolie a cuprins publicul care a ramas lipit de scaune pana in momentul primului bis, moment din care toti au ramas in picioare, cu ochi inlacrimati, dansand pe ritmul muzicii in bratele persoanei iubite sau cu ochii inchisi pentru a prinde cat mai bine fiecare vorba rostita de vocea calda a canadianului in varsta de 74 de ani.

Am uitat pe loc de toate problemele care imi napadeau mintea si nimic nu a mai contat in afara de acea voce ravasitoare. Am ascultat “Hallelujah”, “Tower of Song”, “The Gypsy’s Wife”,  “Everybody Knows”,  “The Future”, “Ain’t No Cure for Love”, “Hey, That’s No Way to Say Goodbye”, “Boogy Street” (Sharon Robinson), “Bird on the Wire”, “Who by Fire”, “In My Secret Life”, “Suzanne”, “So Long, Marianne”,  “First We Take Manhattan”, “I’m Your Man”, “Take This Waltz”, “Famous Blue Raincoat”, “Sisters of Mercy”, “Closing Time”, “I Tried to Leave You”… nu neaparat in aceasta ordine. Dar, trebuie sa marturisesc ca – desi pe tot parcursul acelei seri magice cu luna plina am fost intr-o stare de emotivitate ridicata – am avut lacrimi in ochi cand am ascultat surorile Web cantand “If It Be Your Will”.

Am trecut cu vederea persoanele care se dadeau in spectacol si tipau cat ii tinea planamii – sistemul de sonorizare la concert a fost bestial, apropo – luminile aprinse de pe terenurile de tenis din spatele nostru, lipsa persoanei cu care ar fi trebuit sa ma duc la concert, si oricare alte neplaceri. Toate au fost insignifiante atunci cand l-am ascultat pe Leonard Cohen cantand. Pielea mi-a fost ca de gaina  pe tot parcursul serii, seara care s-a terminat cu “Whither Thou Goest” si cateva vorbe de suflet din partea canadianului.

If It Be Your Will – Leonard Cohen pe 24up