Ieri (dar scris cu multa vreme in urma)

Ieri… Ieri a fost. Ieri a trecut. Ieri nu va mai fi. Maine e alta zi. Poimaine alta. Raspoimaine iarasi alta… si tot asa. Cu fiecare zi ce trece dragostea se diminueaza, respectul se evapora, insemnatatea ta dispare. Cu fiecare zi ce trece creste dispretul si o ura viscerala pe care nu mai sunt in stare sa le opresc. Nici nu cred ca as mai vrea.

Cu fiecare zi ce trece, nu mai ramane nimic in urma mea decat sunetul copertii ponosite si rupte care se inchide peste romanul ce ai fost tu. Nu ramane decat o urma, o mizerabila umbra a unei mari iubiri. A celei mai mari iubiri din viata mea. A ultimei povesti in care voi iubi fara margini. Bucura-te macar de asta. Esti ultima mare iubire. Ai fost.

Am invatat multe de la tine. Pastrez inca multe din aceste invataminte pe care nu le-am cerut niciodata. N-am vrut suferinta. N-am vrut o inima naiva batjocorita de omul pe care il iubea. N-am vrut grija de tine. N-am vrut frica. N-am vrut nici schimbarea care a venit mai apoi. Dar mi le-ai dat oricum pe toate… si inca altele bonus. Nu stiu ce ai vrut de fapt. Poate am fost doar in experiment, un potential ce vroiai sa il fructifici. Nu m-as mira.

Si nu vei stii niciodata de cate ori am ridicat ochii catre cer si am plans, cerand indurare de la Cel de sus, cerandu-I sa mi te aduca inapoi. Exact asa cum erai, cu toate defectele tale. Eu asa te vroiam. Pentru ca asa ma indragostisem de tine. De cateva ori mi-a raspuns.

Si atunci, ultima data, am cerut. Ingenuncheata, indurerata, tradata si cu ochii in lacrimi m-am rugat. Pentru ca te iubeam… But sometimes, God’s greatest gifts are unanswered prayers.

Ieri simteam cum o umbra ma urmarea. Nu stiu de ce ai avut impulsul ala sa imi spui. Poate ti-a cerut ea – poate va simtiti amandoi vinovati. Chiar ar trebui. Poate sperai sa va dau urarile mele de bine. Poftim, ti le dau. Sa va fie de bine – sunteti perfecti unul pentru celalalt.

Ah, sau poate sperai la alta reactie din partea mea. Hmm, poate de aceea m-ai cautat de Craciun, cerand apropiere fizica… Nu pot stii cu certitudine ce iti trecea prin cap. Dar cu siguranta ai inteles gresit faptul ca ti-am spus cand ajung iar in oras. Nu e vina mea ca ai intrat in depresie. Ai avut destul timp sa te redresezi. Poate nu vrei. Poate asa crezi ca iti ispasesti pedeapsa si incerci sa nu mai simti vina. Pacatele mele – caci am avut si eu multe – le-am sters cu lacrimi si sange, cu neputinta si cu dragoatea pentru tine… dragostea care am lepadat-o odata cu greutatea greselilor.

Nu eu te-am adus in starea asta. Ti-ai cauzat-o singur.

Da, sunt rea, sunt sarcastica, sunt aroganta. Tu m-ai creat, Doctore Frankenstein. Eu sunt monstrul tau. Bine te-am gasit, mosule. Bine te-am gasit, tata.

Gamers will know…

Eh, acum ca s-a terminat sesiunea de examene universitare, are si studentul de rand ocazia sa isi traga sufletul, sa numere banii ramasi in portofel (ca sa se asigure ca a pastrat destul pentru berea de sarbatorit, nu alta) si sa arda toate notitele sau alte materiale didactice intr-un ritual satanic epic.

Eu, fata de provincie, am plecat la facultate cu notiunea naiva ca o sa si termin anii aia de studiu cu ceva cunostinte in plus. Si chiar imi storceam si ultimul neuron de toate puterile amaratului pentru a invata. In anii aia am trecut prin multe si am invatat multe (ma rog, multe care tin de viata in general, nu de cursurile de facultate). Iar acum va voi impartasi una din acele lectii invatate. Cei care nu ma cunosc asa bine probabil ca nu stiu de micul meu viciu. Dar daca aveti putina perspicacitate, v-ati fi dat seama despre ce e vorba inca de la titlu. Gaming.

Niciodata, NICIODATA, sa nu incepi un joc nou daca ai ceva de invatat sau vreun loc important in care trebuie sa ajungi.

Eh, invatatul meu s-a dus pe apa sambetei si m-a apucat un miserupism crunt cand am dat de Star Wars: The Old Republic (I blame you for you this one, Crow) si apoi de seria Mass Effect (ai avut noroc ca ti-ai asumat raspunderea pe la jumatatea jocului 1, Dan, ca altfel ne suparam). Greu, foarte greu m-am desprins de jocurile astea… A fost nevoie de o putere de spirit al naibii de mare ca sa inchid PCul si sa ma intorc cu nasul in carte. Si orice gamer care se respecta stie prin ce am trecut.

Chiar si asa, dupa un examen, daca aveam cateva zile de petrecut pana la urmatorul, imi omoram stresul si frustrarea prin… umm… “bashing things around”… Sau, uneori, “killing it with fire”… Culmea e ca ajuta. Mintea mi se golea de tot si toate, ocupata cu strategii, gasirea locului perfect pentru adapostirea personajului sau descoperirea locului unde continua misiunea.

The Old Republic si Mass Effect (1, 2 si 3) sunt periculoase pentru un gamer infocat.

The Old Republic are atat povete, MULTE ore de joc, dar si o mare lista de personaje din care sa poti alege. Iti pierzi ore, zile, saptamani jucand misiunile. Nu mai ai mama, nu mai ai tata. Trece ziua fara sa mananci. Republica versus Imperiu. Jedi versus Sith. Mercenar sau vanator de recompense. Toti cu misiuni si povesti diferite care te tin destul de captivat sau enervat incat sa vrei sa il joci in continuare.

N-as numi Mass Effect original. Baietii de la Bioware au luat elemente din toate filmele science-fiction de succes, le-au pus cap la cap, au mai adaugat cateva detalii, si au scos povestea lui Shepart pe piata. Dar ce poveste! N-are rost sa povestesc, pentru ca cel mai fain sentiment e sa il aflii singur, jucand jocul. Suspansul e maxim. Personajele… nu ai cum sa nu le iubesti. Nu e niciunul static sau unilateral, ci sunt dinamici, cu o complexitate ciudat de reala. Ce mi-a placut cel mai mult la seria Mass Effect e ca toate, dar absolut TOATE deciziile care le face Shepard pe parcursul jocului au urmari sau repercusiuni, intr-un fel sau altul. Alegerile conteaza, iar pentru fiecare dintre alegerile alea ai un scenariu, cu impact mai mare sau mai mic… dar totusi cu impact.

Ajungi sa te enervezi. Ba ca jocul e prea lung si vrei sa se ajunga odata la apogeul ala afurisit ca vrei sa mai si dormi, ba ca nu-ti convine cum s-a ajuns in joc si il iei de la capat ca sa fi sigur ca iese asa cum vrei. Si uite asa uiti cum trece timpul cand te simti bine, uiti sa mai inveti sau sa iti suni iubitul/iubita, nu mai vrei sa te duci la birou sau facultate, iar de invatat nici nu mai poate fi vorba din moment ce mintea e setata pe circumstantele jocului.

Asa ca nu incepeti vreu joc de genul asta, care da dependenta daca stiti ca aveti chestii importante de facut. Never ever EVER!

The monomyth

hercules-wrestling-the-nemean-lion-relief-AT-G-019S

Whether we are aware of it or not, myths are an intrinsic part of our day-to-day lives. Some myths have become the guiding principle in life for a number of people, such as the ever-existent thirst of humankind for glory and celebrity status. Others became subconscious desires or values, an example of this being the possibility and willingness to look beyond appearances to see the spirit of another person (Beauty and the Beast). Still others have paved the way to psychological breakthroughs or to the better understanding of the human psyche, such as Sigmund Freud’s application of the Oedipus myth to a child’s identification with the same-sex parent.

Myths have flourished in human lives and have become the inspiration for whatever may have arisen from following activities of the human body and mind. Religions, philosophies, arts, the social aspects of primitive and modern man alike, science and technology all stem from “the basic, magic ring of myth”. Our imagination is spurred by the smallest nursery fairytale, the legends and myths of ancient mythology and beliefs.

From infancy, we are made accustomed to these and begin to form an affection, and indeed to form a sort of psychological connection, to the characters who seem closest to ourselves or to the ones we wish to become. These characters are usually the protagonists, the central figures in the story: the heroes.

Arguably one of the best comparative mythology works of the 20th century, and the guideline for many of the contemporary animated or action movies (Disney mainly), Joseph Campbell sought to define and describe in his book The Hero with a Thousand Faces the path the hero must take in his journey from the ordinary world to becoming a super-human. The monomyth, or the hero’s journey, is described by Campbell as a pattern present, in some form or another, in most narratives of human culture. He summarizes the monomyth thus:

“A hero ventures forth from the world of common day into a region of supernatural wonder: fabulous forces are there encountered and a decisive victory is won: the hero comes back from this mysterious adventure with the power to bestow boons on his fellow man.”

The ideas in The Hero with a Thousand Faces are not new. Instead they are a placed in the foreground again and are emphasized for the reader’s acknowledgment. What Campbell basically does is to gather, to name and to expose them for what they truly are: a pattern repeated again and again in countless variations, making the myth, the story or the legend dynamic, entertaining and educational. What can also be considered as patterns in these narratives are the characteristics bestowed upon the hero. He is usually male, since women typically embody myths of creation and wisdom and thus do not need to make a journey. The hero is often shown to be of lowly birth or to have a high birthright that is revealed to him only later in the story. What is certain, however, is that his parents are more often than not dead, absent or uncaring. He possesses high moral values and his actions are marked by honor and nobility of purpose, even self-sacrifice for a higher goal, not to mention that he is always someone who has achieved something extraordinary or has done something no other could have done.

The hero’s journey is defined to consist of three phases: the Departure in which the hero leaves his home and familiar surroundings to venture into the unknown; the Initiation in which the hero undergoes a series of tests to prove himself; and the Return in which the hero brings the “boon” of his quest for the benefit of his people.

I. Departure

1. The Call of Adventure. The journey and the story begin here. The hero is shown in his ordinary world, the world he grew up in and the only one he knows. This relative calmness and serenity are broken by an unexpected event which will change the hero’s fate forever, leading him to faraway mystical realms or planets.

2. Refusal of the Call. After receiving the call to adventure, the hero begins to question his involvement in these bigger and more complex set of events and refuses to heed it, perhaps due to a sense of duty to some obligation at home or perhaps due to other reasons which keep him tied down in one place. However, the call cannot be ignored and fate controls events so that, in the end, the hero is left without a choice.

3. Supernatural Aid. The hero has accepted the quest and has left on his journey but he requires help. He needs a mentor or guide to show him the path he must take and to bestow upon him magical powers or objects that will help him reach his ultimate goal.

4. The Crossing of the First Threshold. This stage is represented by the hero’s departure from his old world and entrance into the unknown. The new world is a strange one for our unaccustomed hero, filled with darkness and dangers that he must overcome. Here is where he becomes truly committed to his journey but he must first face the threshold guardian in order to step beyond the veil, guardians who surprise and threaten the hero with sudden outbursts of violence, in a way preparing him for the violence he is to face later on.

5. The Belly of the Whale. The hero is pulled, indeed swallowed, into the unknown. He is all but doomed unless he faces the creature, the metaphorical whale that has him trapped. Symbolically, the belly of the whale is an element of rebirth for the hero, a womb in which he must recreate and redefine his own being. He must come out to the light a better and stronger version of himself. He must shed his old skin and begin anew or he is sentenced to death as unworthy of the path.

II. Initiation

6. The Road of Trials. Once the first threshold has been passed, the hero enters a world where he will be constantly tested. This phase is the longest in the myth-adventure genre, capable of continuing simultaneously with one or more past or subsequent phases but it remains a step in initiation. The hero learns new skills, conquers obstacles or vanquishes monsters, aided by his companions, his mentor and the magical abilities or objects he possesses.

7. The Meeting with the Goddess. This, in itself, is as much test as it is rite of passage. The hero meets the symbolic Queen Goddess of the World who represents the all-encompassing love of the mother, the sister and the lover.

8. Woman as the Temptress. As mentioned above, the woman is a test. Our hero is tempted to leave the path he has walked so far in order to be with her. He is in danger of losing sight of his goal, choosing the easier path, subsequently losing his humanity and moral values. If he is to complete his journey, he must resist this temptation of the flesh.

9. Atonement with the Father. In this stage the hero is forced to confront his father or a father-figure who is seen to possess great power. It represents an abandonment of the hero’s attachment to ego. He must be brave and have faith, must be open completely to terror and death if he is to transcend life.

10. Apotheosis. Campbell hints that the hero takes on an androgynous quality at this stage. He has resisted temptation and has transcended his confrontation with the father, becoming almost godlike. He now has the power and mental discipline to face the final challenges.

11. The Ultimate Boon. This is the goal of the hero’s journey. Though it may have shifted as he walked his path, his sight is clear now and he can see what it is.

III. Return

12. Refusal of the Return. Once the boon is won, the hero must return to his realm because the norm of the monomyth requires that the cycle be completed, full circle. This responsibility, however, has been frequently refused. Why should he return to the ordinary? Why should he go back when he has found so many riches in this new world? The hero is racked with a lack of certainty which taints and clouds his mind. He must make a choice.

13. The Magic Flight. With the prize firmly in sight, the hero embarks on the final stage of his odyssey.

14. Rescue from Without. The hero faces a moment when he feels he cannot continue. He is tired and battered and feels he can no longer win. He is in need of help from people or forces that are not involved in his final battle.

15. The Crossing of the Return Threshold. Though past trials have been difficult, it is only now that the hero faces his hardest test. He must make the final, marking choice: whether to stay in the world of magical forces or to return to his friends and family.

16. Master of the Two Worlds. Having made the choice to return, the hero has reached enlightenment by overcoming the full extent of his quest. Usually, this is the moment the hero loses all attachment to personal ambitions, limitations, hopes and fears. He has won victories on both the physical and spiritual planes.

17. The Freedom to Live. The hero returns to his kingdom or the kingdom of humanity with the boons of his journey. He lives in the now, no longer fearful of the next moment.

In studying the monomyth, it becomes clear that the stages of a hero’s journey are not limited to the classical or ancient narratives that could be defined as the myth-adventure genre, as diverse and numerous as they are. It can also easily be applied to modern examples. The monomyth’s structure can be used to tell the simplest bedtime story or the most complex drama. Yet at the very core of them, after all the magical elements and symbols are eliminated, lies their educational values. Though the order of the hero stages can be skipped or shuffled, they speak of courage in face of immeasurable odds, loyalty and purity of heart.

Short feminist research in the Romanian healthcare system

In Romania, as is the case in the majority of the countries in the world, women are the largest segregated and discriminated group. Women are poorer. They are usually the victims of domestic violence. They are rarely seen in positions of power or leadership as compared to men and generally hold a smaller degree of influence in any public domain. This type of segregation is also present in medicine.

At present, the Romanian Healthcare system – like in the case of the police, army and other state-owned businesses – is lacking in funding and qualified personnel. It is the subject of a negative image because of the lack of medicines and other materials, adequate patient care, adequate hospital accommodations or lack of opportunities for the younger generation to create a career for themselves. The list, unfortunately, can continue.

It should come as no surprise that, considering how this is true for most if not all other professional areas, the medical system is highly gender bias. The problem is that most people understand the term gender bias as the practice of not allowing one gender or the other in a particular sphere, in the broad sense of the word, meaning that, since women are employed in a high enough number, then there cannot be a case of gender bias activity. This is the common misconception. The truth, however, is another. Gender bias also refers to the privileging of one gender group over the other. What this means is that women, although employed in hospitals, are rarely seen in positions of leadership or positions of influence.

The healthcare system is highly feminized. Statistically, there are more women employed in the healthcare system than there are men but the structure can only be characterized as that of a pyramid, with more women at the base – meaning that they are in lower professional positions – and fewer at the top, in decisional positions. The few men that work in the medical system are more often than not found in positions of leadership.

Gender segregation at this level is quite visible. So why aren’t there more women doctors or surgeons and more men nurses?

The reason, most likely, is that woman have always been seen as being the Other, the weaker sex, the less than perfect, whereas man have been the One, the stronger sex and, respectively, the perfect. Social preconceptions have determined what men and women are, can do or can be and have constructed norms by which everything is judged in order to establish what is normal or not. In this respect, women are expected to be weaker, submissive, obedient while men are stronger, leaders, go-getters. This type of differentiating men from women begins from a very early age, when our consciousnesses are just beginning to form and we are very susceptible to these variations. Girls and boys are dressed in different colors (pink or red for girls; blue or green for boys). They play with different toys and in different circumstances (girls with dolls and boys with cars). Girls are expected after some time to instinctively be drawn to playing with elements which mimic home life and boys towards constructions or war games.

In a patriarchal society, women are usually the ones who stay at home with the children. They are the nurturers and the educators, while men are out earning the money needed to feed the family. It is this same social construct which deems which occupations and areas of activity would be best suited for men and, respectively, women. And this is the reason why the medical system is so highly feminized.

Most women working in healthcare are employed as nurses, orderlies, cooks or cleaning personnel. The nurses are expected to do and know everything so that the doctors can do their job well. With the changes made by the Ministry of Health, they are now expected to be the only ones to fill out paperwork, further taking away from the time they have each day to do their jobs correctly. Of course, there are also male nurses but they are usually seen in a more favorable light, for the simple fact that they are men. The working woman, as though having to deal with enough stress and fatigue from their job, usually have to come home where they are expected to cook, clean and take care of everyone else – because this is what society believes is normality.

Pediatrics and Obstetrics/Gynecology are usually seen as being specializations more suited to women doctors. However, Obstetrics/Gynecology, in hospitals at least and as far as the number of doctors is concerned, is still a male-dominated field. Whether this is due to the blatantly enforced superiority of men, because of the practices during the Communist era or other reasons, it is clear that a woman cannot enter within this space without being, even slightly, frowned upon. This type of segregation is usually due to a socially constructed list of values and capabilities of either gender. People give so much importance to fitting within the norm that that placement of women in certain areas of activity can cause conflicts to arise between colleagues.

Within the medical system, it would be believed that all patients are treated equally. Reality is different. Doctor-patient relations, even nurse-patient relations hinge on the patient’s age, education, ethnicity and gender. Some nurses, knowing that they have little power within the system, treat patients less than professionally in order to gain what little power they can.

Women are aware of a certain segregation but believe that they are powerless to stop it, even though they are in greater number. At the core of it there is the issue of mentality, a mentality that has not changed in recent years, a mentality that is so deeply rooted within the Romanian mind that it is hard to believe it would change any time soon.

Pe la spital

Ei bine, dragii mei, cum spuneam si in articolul precedent, sper ca nu ati facut prea mari excese (nici de An Nou, nici de Sf. Vasile). Sau, daca ati facut, sper ca nu ati ajuns pe la Urgente.

Nu de alta, dar eu am ajuns la spital in a doua zi de an nou si am vazut ce e pe acolo dupa Revelion. Nu, n-am fost la spital cu vreo problema medicala. Mai degraba, cu o problema sociologica. Dar am ajuns sa vad cat de mult poate insemna o vizita de genul asta in ochii neamurilor…

Hai sa va explic.

Trebuie, intai si intai, sa mentionez un lucru important. Desi sunt trecuta prin spital de destul de multe ori (caci mama lucreaza pe sectia de maternitate) nu am fost decat de doua ori in viata mea internata: o data cand eram bebe si ma saturasem de plaiurile natale atat de tare incat mama m-a dus la Spitalul Marie Curie in Bucuresti ca sa mai schimbam aerul si microbii, si alta data cand apendicul meu se saturase de mine si a intentat divort de corpul-mama.

Bun, acum ca am scapat de detaliul asta, trecem la lucrurile importante. Eu am de facut un proiect despre dezavantajarea femeilor in sistemul sanitar roman. Mi-am ales subiectul asta pentru ca stiam ca am acces la unii oameni de pe sectia mamei si, cum majoritatea ma cunosc de cand eram bebe (ca doar nu avea mama sa nasca in alt loc decat in spitalul unde lucra), se putea vorbi cat de cat liber. Am inceput prin a lua asistenta sefa la intrebari si, printre altele, femeia a spus ceva ce a ramas foarte bine impregnat in mentalitatea romaneasca. A spus ca nu ai cum sa te duci la un control la spital sau vreun cabinet medical de oricare… nu te poti duce sa vorbesti cu un psiholog… fara sa fii etichetat ca avand o problema. Asa e societatea noastra. E inca rusinos sa mergi la doctor, chiar si pentru niste simple investigatii sau analize periodice. Si exact asta e motivul pentru care romanasul de rand nu se duce la doctor decat in momentul in care problema e deja avansata.

Eh, aici intervin neamurile mele… In timp ce eu il intervievam (a se citi “interogam”) pe doctorul care a asistat la nasterea mea (si care a speriat-o pe mama zicandu-i ca as fi avand “un crac mai scurt ca al’lat”), mama a coborat pana la etajul 5 la socrul unui frate de-al ei care era internat. Acolo fiind, a spus ca nu poate sta mult ca m-a lasat pe mine la doctor. In secunda doi, dupa ce a iesit din salonul omului, tar tar telefonul din buzunar. La celalalt capat al convorbirii, fratele mamei care o ia pe mama la intrebari. “De ce te-ai dus cu fii-ta la doctor? Sa nu ma minti pe mine ca mi-a spus socra-miu. Ce-are? E grav? Si de ce e pe maternitate?!” (mi-am permis sa exclud cuvintele vulgare folosite.)

I-a luat femeii vreo 10 minute de explicatii apoi mie inca vreo 10 minute pana s-a linistit omul si a acceptat ca nu am nici o problema de sanatate.

N-am crezut ca vorba unei femei trecute prin viata se poate adeveri in maxim jumatate de ora, but now I’m a believer!

Confesiile Marlenei

Hai sa scapam de marea intrebare din capul barbatilor, mai intai. Da, felul in care aratati este important pt femei, asa cum pentru voi este important felul in care aratam noi si felul in care ne folosim corpul si atuurile fizice (specimenele blonde par a fi la mare cautare). Lasam la o parte exceptiile de la regula, pentru ca sunt cam putine. Oricum, nu sunt genul care sa vrea un fizic impecabil, cu abdomen lucrat si pectorali pe care ii poti misca in voie. Nu, dragii mei. Ba chiar pot spune ca putina burtica nu numai ca e simpatica dar si ajuta in momentele intime… prietenii stiu de ce. Nu imi pasa daca aveti barba sau nu. Pilozitatile de pe piept si burta sunt, de asemenea, in regula. Nu ma intereseaza ce culoare au ochii tai, sau ce culoare are parul tau. Dar vreau sa ai atat ochii cat si glasul de o blandete molipsitoare, chiar si atunci cand incerci sa imi explici teoria relativitatii.

Vreau sa ma poti lua in brate si ridica de pe pamant atunci cand nu m-ai mai vazut de mult timp… sau chiar de putin timp… atunci cand ti-a fost dor de mine. Vreau sa fii totusi mai inalt ca mine pentru ca imi place sa ma simt protejata si vreau sa pot purta pantofi cu toc fara sa te pun intr-o situatie jenanta sau de inferioritate.

Da, vreau sa stii sa saruti si nu, limba indesata atat de adanc pe gatul meu incat sa imi verifici amigdalele nu este un sarut reusit. Vreau pasiune din partea ta (ceea ce nu inseamna sa ma incaleci la prima ocazie). Imi place sa tachinez si imi place sa fiu tachinata. Nu vreau sa ma lingusesti ca sa ajung in patul tau, ci sa ma tratezi ca pe un om. Atingerea ta trebuie sa fie moale, de parca ti-ar fi frica sa nu ma spargi, dar vreau sa ai si tupeul de a ne indruma pe un alt drum, poate mai bun pentru noi ca si cuplu, trecand cu sarm peste incapatanarea mea.

Inteligenta si desteptaciunea sunt foarte importante. Trebuie sa ai idei, pareri, criterii, critici, laude; sa poti vorbi cu mine pe orice subiect, pentru ca vreau sa aflu ce crezi tu si vreau sa te aud vorbind. Daca avem pareri diferite, nu te impune in fata mea ci lasa-ma sa imi sustin punctul de vedere asa cum te voi lasa si eu pe tine, chiar daca, poate, nu va fi corect sau pe placul tau. Cearta-te cu mine, apoi ia-ma in brate si spune-mi ca iti place la nebunie inflacararea mea, si saruta-ma fara sa ma mai lasi sa scot o alta vorba.

Si simtul umorului vreau sa il ai bine dezvoltat pentru ca trebuie sa stii sa treci peste sarcasmele mele aruncate aiurea, care inteapa de cele mai multe ori. Trebuie sa intelegi ca nu le spun cu rautate ci doar din nevoia de a scoate frustrarile mele la suprafata.

Nu ma deranjeaza daca vorbesti sau te intalnesti cu alte fete, dar vreau sa ai puterea si increderea in mine pentru a-mi impartasi asta. Vreau sa stiu ca pot avea incredere in tine. Vezi tu, as vrea sa ma lasi sa fiu parte din viata ta si sa imi poti spune orice. Nu te voi insela niciodata. Sunt femeia unui singur barbat, pana la sfarsit. Nu iti voi ascunde nimic daca nu am motiv sa te mint. Singurele minciuni pe care le vei auzi din partea mea vor fi rostite cand vreau sa par mai puternica decat sunt de fapt sau cand vreau sa iti fac o surpriza.

Nu imi pasa daca ai sau nu masina, chiar daca mi-ar placea ideea de a putea iesi usor din oras si sa evadam undeva frumos si nou. Nu imi pasa daca ai sau nu bani, oricat de mult imi place sa primesc cadouri. Nu marimea contului bancar ma intereseaza, ci marimea inimii tale.

Vreau sa iti placa orice tip de muzica (cu exceptia manelelor), si vreau sa poti asculta cu placere atat o opera clasica, cat si un rock intens. Vreau sa nu iti ascunzi emotia si sa te poti bucura de o scena mai romantica din cine stie ce film. Mi-ar placea sa ma tii in brate cand ne uitam la un film, sau chiar la desene animate, sau sa ma tii de mana si sa te joci cu degetele mele.

As vrea sa iti placa sa iesim in oras sau in parc la o plimbare, sa facem poze, sa glumin… sa fim copii. As vrea sa facem tot felul de concursuri: cine ajunge primul pana la colt, care clipeste primul, care are cele mai multe melodii ale unui anume artist in calculator, care are cele mai multe articole vestimentare de o anumita culoare in sifonier, ce replica face parte din care film… si tot asa.

Vreau sa fii inspiratia mea, sa te lupti pentru mine si sa te lupti cu incapatanarea mea… sa ma vrei doar pe mine!

Vreau sa fii al meu, pentru a putea si eu sa fiu a ta.

Trebuie sa iti placa animalele si sa nu fii alergic la pisici. Vreau sa vrei mai mult de la viata si de la tine si de la noi. Vreau sa imi impartasesti gandurile tale (indiferent cat de porcoase sunt). Vreau sa iti placa muntele mai mult ca marea (si invers, in functie de sezon) si sa vrei sa faci drumetii. Vreau sa te bucuri de culorile primaverii si toamnei, si de micile lucruri in viata. Vreau sa vrei sa facem dragoste si nu doar sex. Vreau sa ma suni si sa vorbim zeci de minute despre nimicuri.

Da, stiu ca am trecut de la a vorbi la plural (pentru toti barbatii) la singular (adresandu-ma unui singur barbat). Asta fusese si intentia. Nu poate fi decat unul. Doar unul va fi al meu, asa cum e menit sa fie. Oare vei fi tu?

Cand ploaia cade

Se spune ca ploaia ne aduce mai aproape, ca indeamna la indragosteala si la apropierea de altii. Fiecare picatura de ploaie cazuta din norii plumburii nu sunt lacrimi sau alte fluide corporale, ci sunt vise, sperante, dorinte – esenta acestora, distilata prin circuitul apei in natura. Picaturile ne ating chipul, ne cad pe umeri si la picioare, ca ingeri pazitori ne insotesc. Raman cu noi, ne patrund sub piele si in sange, ne dau puterea de a trai si ne umplu cu prospetimea lor.

Ploaia ne influenteaza starea de spirit. Pe unii ii deprima sau ii aduce intr-o stare de dulce melancolie. Pe altii ii trezeste la viata si ii inspira. Dar intotdeauna ne indeamna sa dorim sa facem ceva, ceva care sa ne ridice din rutina. Ploaia ne pune in miscare. Creaturile bipede – oamenii – uita de treburi si planuri, fug de sub streasina sub streasina, in scari de bloc se scutura de picaturile fragile de apa; cafenelele si restaurantele se umplu de forfota si conversatii.

„A iubi ploaia inseamna a te recunoaste diferit,” scrisese Martin Page.

Ea iubea ploaia. Nu se gandise in dimineata acelei zile ce coincidenta avea sa fie alegerea cartii lui Page, Despre ploaie, de la acea pravalie cu carti. Nu se asteptase sa inceapa sa ploua – acea ploaie minunata si magica – si nu se asteptase sa il intalneasca pe el la cafeneaua din colt.

Acum, mergand sub umbrela lui, la bratul lui, tanara incepu sa gandeasca – un gand ce nu l-ar fi crezut posibil – ca totul a fost destinat. Il vazuse cum se uita la ea, cu coltul ochilor lui verzi, degetele de pianist usor indoite in jurul cescutei de espresso. Dupa doar cateva minute, o invitase in oras.

Parfumul lui, dulce si barbatesc, o imbiase.

Ploaia continuase sa cada cat timp sorbisera din paharele de vin rosu si trasesera din tigarile aromate, pentru ca apoi sa elibereze fumul in expirari languroase. Vorbisera despre ploaie, mancaruri fine, muzica buna si politica, despre filosofie, arta, dragoste si amor.

Ploaia continuase sa cada, picaturi mici si calde, cand iesira din restaurant si se indreptasera catre Champs Élysées.

Se indragostise – asa simtea. Ceva o atragea la acest barbat, o senzatie ce fusese intensificata de sunetul si mirosul ploii. Nu se asteptase la toate acestea cand il intalnise pe el la cafeneaua din colt, dar nu isi putea acum imagina sa fi fost altfel.

Se innoptase de mult, luminile de pe Champs Élysées oglindindu-se in tonuri de galben in gheata lichida asternuta pe trotuar si strazi. Venise vremea despartirii… O tristete si dezamagire netarmurite o cuprinsera pe tanara cand deschise usa taxiului – nu ar fi vrut ca acea seara sa se sfarseasca.

Cu o lenta gratie, se intoarse catre el. Avea pe chip o expresie greu de citit iar ochii-i verzi o priveau intens. Ea trase in piept aerul cu miros de ploaie.

„Noapte buna,” ii spuse incet. „Au revoir…”

No, ma chérie,” raspunse el, tragand-o de mana catre el si luand-o in brate cu un zambet enigmatic. „Bine te-am gasit.”

Apoi o saruta…

In tren

In stanga e geamul pe langa care pot vedea miscandu-se cerul si pamantul, pomii, cladirile si iarba. Dar nu ele se misca, ci ma misc eu, condusa de dor de casa, cu trenul.

Incerc sa nu gandesc si sa incerc sa ignor conversatiile ce tocmai s-au infiripat intre ceilalti calatori. Incerc sa las totul in trecut, acolo unde ii este locul; sa nu ma gandesc la viitor si, in schimb, sa traiesc prezentul.

In dreapta mea e culoarul vagonului si apoi inca un sir de locuri. Acolo stau o mama si copilul ei. In fata lor sta o batrana.

Nu stiu de ce aceste trei personaje m-au scos din reverie mea catre cealalta parte a geamului. Undeva in subconstientul meu, ceva ce s-a intamplat intre ei sau ceva ce a fost spus de catre ei mi-a atras atentia.

Mama copilului pare o femeie simpla si decent. Pare tacuta si retrasa. Cred ca pe ea o mosteneste fiul ei, copil de sase ani cu par balai si ochi blanzi de un albastru  ce imi aminteste de cerul senin de vara.

Antiteza acestora doi este femeia in varsta de pe scaunul din fata copilului. Are probabil in jur de saptezeci de ani; e ridata, mainile ii tremura si are o privire abraziva si critica. Tonul vocii ei, de asemenea, e dur, cu opriri bruste la sfarsitul frazelor. Instant am dezvoltat o repulsie bizara fata de aceasta femeie.

-Ce zodie e copilul? intreaba batrana pe un ton ce aduce mai mult a metoda de interogare decat curiozitate.

-E fecioara, raspunde femeia mai tanara.

-A, da da, inteleg… zise cealalta, uitandu-se intens la copil; copil ce, abia acum imi dau seama, avea larimi in ochi. Batrana continua: -Se vede ca are ceva feminine. Are asa… o sensibilitate…”

Mama dadu din cap, cumva rusinata de reprosul din vocea batranei. O vedeam acum doar cu coltul ochiului drept.

-Nu am vrut sa il jignesc. E prima data cand un copil nu ma place.

Cumva, cuvintele acelea nu le-am crezut.

-E foarte rasfatat si nu destul de independent. Si stiti a cui este vina, nu? E vina dumneavoastra. Cu cine doarme?

Vocea celeilalte femei parca mai scazuse in intensitate, iar baiatul, era clar, simtea cat de jignita fusese mama lui de acele comentarii.

-Nu, nu… Doarme singur.

-A, da… Macar atat. Are totusi o sensibilitate…

M-am simtit si eu jignita de cuvintele femeii, nu doar tanara mama. Stiam ce inseamna sa fi copilul acela. Fusesem si eu copilul acela si ma durea cand primeam critici si reprosuri, chiar si indirecte. Fusesem intotdeauna exclusa, data la o parte pentru ca eram prea cuminte, prea ascultatoare, prea linistita. Fusesem cea care ramasase singura printer cei ce nu stiau decat sa judece, nu sa si accepte. Fusesem cea care a incercat sa faca in asa fel incat sa fie bine pentru toti, in detrimental propriului avantaj.

Si imi e mila de copilul blond cu ochii albastrii, stiind prin ce avea sa treaca si el… pana in momentul in care cineva avea s ail raneasca atat de adanc incat avea sa ii schimbe personalitatea…

F-ing finally…

Intr-un final vad ca mi-a revenit si mie pagina de administrare a site-ului la normal. De ceva vreme am tot avut probleme pe aici si nu inteleg de ce. De fiecare data cand incercam sa postez ceva sau sa fac vreo modificare imi oprea site-ul pret de cateva minute… Foarte ciudat si foarte enervant, in mare parte pentru ca nu am mai putut face ceea ce imi propusesem in privinta postarilor.
Acum vad ca se simte mai bine dupa ce i-am facut un wordpress update si sper sa nu se mai intample.

Imi pare rau celor de la Heineken ca nu am putut sa scriu nimic despre ziua portilor deschise la fabrica lor din Constanta, dar vreau sa mentionez acum ca a fost o experienta foarte interesanta. Mi s-a parut bine pus la punct totul, cu opriri si explicatii, cu ‘sesiuni’ de Q&A, si cu faptul ca au vorbit si unii angajati, nu doar directorul fabricii. Desigur mi-a placut  si bufetul si show-ul de bartending de la sfarsit, dar mi-a parut rau ca s-a platit pentru foarte multa mancare, avand in vedere cati de putini oameni s-au prezentat.
Oricum, ma bucur ca am fost invitata si ca am avut posibilitatea sa particip, cu atat mai mult cu cat era vorba de, of course, Heineken!
Ce nu mi-a placut a fost ca nu am avut voie sa fotografiem sau sa filmam, dar presupun ca era de asteptat. Si eu as fi la fel de stricta daca fabrica mi-ar apartine mie.

P.S.: Alex, Joe, dati-mi un semn cand puteti, pe oriunde puteti ca sa va dau pozele alea facute la bar.

Mic avertisment pentru bloggerii din Constanta si restul oamenilor care mai intra pe aici si mai citesc articolele. Se pare ca, nu stiu de ce, commenturi nu se mai pot da de pe Mozilla Firefox. De pe Internet Explorer si Google Chrome merge, insa. O sa incerc sa vad cum sa remediez problema. Si prin intermediul asta trebuie sa ii multumesc lui Dragos ca mi-a atras atentia. Daca nu imi ziceai tu, omule, eu ramaneam tot cu intrebari fara raspuns. Multumesc!

In drum spre gara azi… Mergeam pe trotuar cand in departare vad un catelus (cred ca era din rasa terrier) se plimba cu stapanul. Cand m-a vazut ca mergeam spre ei a devenit instant foarte entuziasmat si a inceput sa fuga catre mine. Mi-a sarit pe picioare, dadea din coada… Era atat de simpatit.
Stapanul lui, un barbat la varsta a treia cu parul grizonat, vine in dreptul meu si imi spune foarte senin “Sa stiti, domnisoara, ca nu o sa va lase in pace pana nu zambiti si pana nu il mangaiati.”
The puppy and his owner made my day… Multumesc amandurora!

One choice

“No one’s hands are ever really tied, except for the moment they fail to see the way out of their bindings. And sometimes, it’s enough to tug at one unimportant strand to untie even the most tangled of knots. Because bindings are of no one’s choosing. They are a series of confinements created by what we must do, what we know and what we can understand about what happens around us.” He chuckled to himself. “But do you know what is the most fascinating?”

“You’ve made me curious, General. Why don’t you tell me?”

“It all comes down to one choice, at the right moment. No planning, no hesitation. Just one action.”