Pagina de jurnal – 15 martie 2009
E tarziu. E foarte tarziu… din mai multe puncte de vedere.
Nu am mai scris de doua saptamani in acest jurnal. Am preferat sa imi axez ideile creatoare catre povestile mele, catre romanul pe care tot incerc sa il scriu de atatia ani, catre desenele mele, catre fotografie. Si a mers. Am fost mai productiva in aceste doua saptamani decat in lunile precedente.
Doua saptamani. Doua saptamani pline. Doua saptamani de lacrimi, rasete, sperante si durere.
Vorbisem cu EL. S-ar fi zis ca stabilisem sa mai incercam o a doua si ultima oara sa mai salvam ceva din cei un an jumate cat am fost impreuna. Discutasem si am crezut ca am ajuns intr-un punct de comun acord. Au fost vreo doua-trei zile in care chiar am crezut ca va iesi ceva; ca a realizat ce insemn si cat de mult il iubesc si ca a decis sa ramana in bratele mele…
Mai are rost sa spun ca nu a fost sa fie?
Normal ca nu. Daca ar fi fost, probabil ca nu mai scriam acum in acest jurnal.
Nu stiu cat e ceasul. Aproape 2 noaptea cel mai probabil. Nu ca asta chiar conteaza; oricum nu mai am de mult notiunea timpului. Am plans ieri intr-un mod in care nu am crezut posibil: mult si puternic, acel gen de plans cu sughituri. EL ma tinea in brate dar era clar ca nu dorea sa fie acolo. Iar eu nu puteam sa ii dau drumul. Il tineam atat de strans!
Mi-a spus ca inca mai e indragostit de fosta lui iubita… de fapt, de idea cu care a ramas de pe urma ei. E indragostit de un gen de fata morgana; cu atat mai mult cu cat ea practic si-a batut joc de EL si l-a folosit mai mult pentru sex decat orice altceva. De mine s-a… atasat… doar pentru ca avea impresia ca puteam fi ca acesta femie. Deci, asadar si prin urmare… nu m-a iubit niciodata cu adevarat.
Nu neg ca am avut greselile si nebuniile mele – a nu se intelege ca am inselat; nu am simtit nevoia de altceva… nu ca EL. Revenind la idee, da, am facut foarte multe tampenii. I took him for granted, dar asta doar pentru ca simteam nevoia sa fiu protejata. Cel putin eu am incercat sa indrept ceva…
Il iubesc cu toata fiinta mea si voi continua sa il iubesc poate chiar si pana la moarte. Dar cand privesc in ochii lui… nu mai vad nici un strop de dragoste sau pasiune. Nu vad decat mila.
O tristete profunda imi apasa sufletul…
Un prieten bun al meu – caruia nu ii voi da numele – m-a scos in oras azi. Am stat, am vorbit, am baut bere si mi-am dat seama cat de parsiv si dual pote fi EL. Nu am crezut vreodata ca se va ajunge aici…
Am fost martora unei despartiri. Acest prieten al meu s-a despartit de cel pe care timp de trei ani jumate l-a numit partener de viata. Da, acest prieten e homosexual. Dar va rog sa ma credeti ca el – sau ar trebui sa zic „ea”? – a fost singurul care mi-a fost cu adevarat alaturi pe tot parcursul acestei crize existentiale a mea. Am luat parte la aceasta despartire. L-am ajutat – chiar daca doar moral, uneori – sa aibe puterea sa treaca peste momentul crucial in care i-a zis, pur si simplu „Du-te!”. Am stat cinci ore cu el; cinci ore in care viata si mentalitatea mele au luat o intorsatura drastica.
Da, luasera oricum o intorsatura, dar acum s-a finalizat.
Nu mai sunt cea care am fost ieri. Nici macar nu mai pot plange. Doamne, cat de bine imi pare! Si cat de bine imi pare ca, fiind martora si partasa la acest moment de cumpana pentru prietenul meu, mi-am dat seama ca nu vreau sa ajung in acelasi stadiu. Partenerul lui – de fapt, fostul – l-a tratat ca pe un gunoi si ca pe o carte de credit. Or, eu nu vreau sa ajung asa… Nu vreau sa isi bata joc de mine si sa se joace cu sentimentele mele.
Imi voi vedea de viata mea, o voi pune in ordine din toate punctele de vedere. Poate ma voi inscrie la jurnalism. Ar fi fain. Traiesc in aceasi casa cu EL, dar nu am de gand sa il ignor. Nu cum a binevoit sa faca EL. Ii voi arata clar si raspicat ceea ce a pierdut.
Iar daca vrea sa ma aibe inapoi… atunci va fi nevoit sa lupte pentru mine caci eu m-am vlaguit de puteri incercand sa il fac sa inteleaga ca il doream langa mine.
Ma doare acesta decizie; foarte tare. Doamne, dar cat ma doare! Imi sfasie inima si sangerez intr-una… Dar nu mai pot continu asa. In joc e sanatatea mea mintala. Ma intreb oare daca voi putea sa ma tin de ea si sa nu dau inapoi…
Multumesc, dragul meu prieten, pentru tot ce ai facut pentru mine si pentru ca m-ai ajutat sa imi deschid ochii.
Tot nu stiu de fapt de ce s-au intamplat toate acestea. Poate ca acea fiinta atotstiutoare care ne-a creat a vrut sa ma testeze, sau poate sa ma faca mai puternica… sau poate sa ma protejeze de un ceva anume. Probabil ca nu voi stii niciodata…
Si asa se sfarsi…
Imi cunosc fericirea dupa zgomotul pe care il face atunci cand pleaca…