A inceput un cantec de Bryan Adams pe care l-am pus acum pe repeat pentru ca imi place mult prea mult.

Cred ca stii de ce…

This is for you, Kripto!

the biggest lie you ever told – your deepest fear ’bout growing old
the longest night you ever spent – the angriest letter you never sent
the boy you swore you’d never leave – the one you kissed on new years’s eve
the sweetest dream you had last night – your darkest hour, your hardest fight

i wanna know you – like i know myself
i’m waiting for you – there ain’t no one else
talk to me, baby – scream and shout
i want to know you – inside out
i wanna dig down deep – i wanna lose some sleep
i wanna scream and shout – i wanna know you inside out
i wanna take my time – i wanna know your mind
you know there ain’t no doubt – i wanna know you inside out

the saddest song you ever heard – the most you said with just one word
the loneliest prayer you ever prayed – the truest vow you ever made
what makes you laugh – what makes you cry
what makes you mad – what gets you by
you highest high, your lowest low – these are things I want to know

i wanna know you – like i know myself
i’m waiting for you – there ain’t no one else
talk to me, baby – scream and shout
i want to know you – inside out
i wanna dig down deep – i wanna lose some sleep
i wanna scream and shout – i wanna know you inside out
i wanna take my time – i wanna know your mind
you know there ain’t no doubt – i wanna know you inside out

i wanna know your soul – i wanna lose control
c’mon and let it out – i wanna know you inside out
dig down deep – lose some sleep
wanna scream and shout – i wanna know you inside out
i wanna know you inside out
tell me everything, baby…
yeah… i wanna know you inside out
tell me everthing, baby…
i wanna know you inside out

Am inceput cu asta ca sa nu existe dubii vreodata. Esti un idiot. Unul care mi-a dat multe batai de cap si mi-a frant inima… nu doar o data. Dar esti idiotul meu in ciuda a tot ce s-a intamplat pana acum.

Nu am idee din ce motiv inima mea a ramas la imaginea ta si nu poate iubi decat pe tine. Nici nu cred ca exista vreun motiv clar. Decat acela ca… nu te pot uita.

Falling in love is hard. Mai ales acum, cand importanta se pune pe felul in care arati si nu felul in care gandesti, sau cat de mult. Si, recunosc, nu am fost intotdeauna 100% de acord… but i wouldn’t have it any other way. M-am indragostit de tine din prima clipa. Suna de parca ar fi o declaratie scoasa dintr-un film siropos… dar e adevarat. Nu mi-am imaginat ca mi se poate intampla si cu atat mai putin ca voi iubi vreodata cu atata ardoare.

Dar uite ca traiesc asta in fiecare zi.

Critici tot ce iti iese in cale. Uneori esti la fel ca Charlie Harper. Uneori esti un obsedat sexual. Alteori cauti motiv de cearta. Iar alteori pur si simplu nu te poti dezlipi de calculator. Dar asta e OK… pentru ca si eu am multe probleme. Lots of problems!

Cu toate astea… nu imi pot scoate din minte privirea ta de catel abandonat… sau atingerea ta cand vrei doar sa imi simti textura pielii… sau surasul de copil retard cand imi oferi un cadou… sau ingrijorarea de pe chipul tau cand eu sunt in perioada aceea a lunii cu perna electrica pe burta si calmantele pe noptiera… sau felul cum te umfli in pene cand spun in public ca… te iubesc!

We’re crazy when we’re good to each other and great when we’re crazy.

“In the words of a man we both know: we are perfect for each other! ” (American Pie 3)

Raspuns la aceasta epistola anonima electronica: “Anonim catre Anonima“

Da, recunosc… Nu am facut absolut nimic in privinta proiectului meu de “dress hunting”. Si aveam atatea in minte… Insa, am avut cele mai intemeiate motive pentru lipsa de productivitate. Pana la urma, am si eu o viata sociala.

Dar promit sa aduc un prim articol din cadrul ISPD (In the Search for the Perfect Dress) cat mai curand posibil! Chit ca am nevoie neaparat de cineva care sa mearga cu mine la cutreierat magazine. Daca nu, o sa va pregatesc o serie de designuri personale ca sa va animez interesul.

Asa ca… Va Pup! Si sa auzim de bine!

Prima reactie a fost sa pufnesc in ras.  Uite, dom’le, am ajuns sa fiu atat de apreciata incat oamenii isi fac profile pe ici si colo cu pozele mele. Sunt flatata, da. Dar si enervata. Cum naiba sa se intample? Sunt mii si mii de fete frumoase in tara asta cu profile si poze pe net… iar femeia m-a nimerit taman pe mine! Macar putea sa gaseasca pe una cu o varsta ceva mai apropiata de a ei. Nu de alta, dar e clar ca eu nu arat a 38 de ani, oricat de matura as parea uneori.

Acum ca stau si scriu chestiile astea… mi s-a facut pofta de o sedinta foto ca pe vremuri. Plecam pe undeva, fie doar cu fotograful, fie cu mai multa lume si ne simteam excelent. Nu cred ca a existat vreo sedinta foto in care sa nu rad cu lacrimi, incat incepea sa imi fie frica (virgula) ca o sa imi stric machiajul.

Si e atat de frumos afara! Cum sa nu vrei sa iesi si sa faci poze?!

Am dat astazi peste o intrebare absolut superba, care ar trebui sa ne puna putin pe ganduri… macar pe aceia dintre noi care au ajuns la un nivel de maturitate timpurie.

Satchel Paige intreba: “How old would you be if you didn’t know how old you are?” (traducere: Cati ani ai avea daca nu ai stii cati ani ai?)

Recunosc, in romana nu suna chiar atat de frumos, dar sensul si ideea raman. E un fel de rescriere a zicalei: “You’re as old as you feel.” (traducere: Ai varsta pe care simti ca o ai.) Are de-a face cu felul in care te percepi pe tine insuti/insati, de varsta psihologica. Sa facem un exercitiu. Daca ai continua sa iti traiesti viata care o ai acum dar dintr-o data te-ar trazni o amnezie ce se rezuma strict la varsta ta, si nu ai putea sa o afli din diverse documente sau de la diverse cunostinte, cati ani ti-ai da? Mai putin? Mai mult?

Va las sa va ganditi, si poate imi spuneti si mie!

Dar oare ce as putea scrie cand nu am idee de unde sa incep macar? Sau cu ce as putea continua? Sau sfarsi? Cred ca cea mai aproape de starea acesta blestemata e expresia „m-am desumflat”. Cu alte cuvinte, asteptarile mele, dorintele mele, aspiratiile mele, munca mea… au fost toate risipite. Au fost sfaramate in bucati minuscule si suflate in cele patru puncte cardinale. Simt ca orice as face e sortit criticii acerbe a prietenilor si apoi, desigur, e sortit esecului si/sau respingerii.

Vreti exemple, stiu. Urmeaza si asta. Am vrut mai intai sa punctez simptomele. Apoi posibilele cauze, apoi, daca am noroc sa imi dau seama… si modul de tratare.

Am resusit sa scot cateva designuri vestimentare din manutele acestea „talentate”. Am zis sa fiu in ton cu sezonul si sa fac o serie inspirata din uniformele marinaresti. Unele au iesit incredibil de bine; atat de bine incat as vrea sa imi gasesc un croitor/o croitoreasa ca sa le pot avea pentru mine insami. Iar aceste designuri, fiti atenti, au fost facute dupa o pauza considerabil de lunga in care inspiratie… ciuciu! Si primul lucru pe care multi dintre prieteni au zis-o a fost: „Bun, doar atat?” sau „Ah, da, dragut.” Mda, mersi. Daca vroiam sa nu fie catusi de putin apreciate desenele mele le aratam direct unor profesori de design de la snobista… pardon, ilustra… universitate de arte. Acum serios! Macar un „Uite, imi place X, dar cred ca trebuie sa mai lucrezi putin la Y”. Stiti voi… constructive criticism. Nu doare!

Trecem la categoria muzica. De putina vreme incoace mi s-a pus pata pe muzica lui Leonard Cohen. Why? Cautati clipurile sau fisiere audio ale omului pe net si o sa vedeti de ce. Are un stil aparte; un fel de blues/folk/gospel care imi place la nebunie. Cred insa ca ii exasperez pe toti cei din lista mea de Messenger cu statusuri care dau link catre o melodie sau alta a lui Cohen, iar prietenului si pisicii mele le-au iesit peri albi de cate ori ascult o melodie pe repeat. Long live Winamp! Pana acum a fost ba rock la greu, ba muzica usoara romaneasca (cea veche, de buna calitate nu ce se gaseste azi pe MTV Romania), ba André Rieu, ba Placebo, ba soundtrackuri… de cred ca parintii si cei care locuiesc cu mine se gandeau „Da’ mai schimba naibii odata placa!” Nimeni nu cred ca mai intelege preferintele mele.

Prieteni? He, ce mai prieteni. Majoritatea asteapta sa ii contactez eu ca sa isi aduca aminte sa mai intrebe ce fac sau cum ma simt. Nu mai zic ca au fost probleme si altercatii destul de nasoale in grupul asta al meu; mai intai eu cu o amica, apoi un amic cu un membru nou al gastii, care culmea, a fost adus chiar de el… Mare scandal a iesit atunci. Inca se mai simt animozitati, si am vaga banuiala ca iar o sa se iste un scandal intre noi toti. Dar de data asta nu ma mai implic decat daca sunt platita! Si inca destul de frumusel platita, nu orice suma. Altii nu intra pe mess decat cand li se atrage atentia ca ziua urmatoare trebuie ii dau disparuti, iar atunci cand apar si incep sa vorbeasca, mai ca mi-as fi dorit sa fi tacut complet. Iar pe altii nu stiu daca sa ii pun in grupul de amici si doar atat sau in grupul de pretendenti la… „favorurile” mele.

Am putea spune ca exista totusi un punct al vietii mele care e relativ fructuos: scrisul. Desi, asa cum era de asteptat, si aici apar mici sau mari probleme. Incepem cu inceputul: nu am inspiratie. Cel putin nu pentru lucrarile mele mai voluminoase. Romanul pe care il incepusem in timpul liceului s-a dus de mult pe apa sambetei. Am schimbat idea complet acum vreo 2 ani intr-o incercare disperata de a mai face ceva, dar se pare ca nici asa nu se ajunge cine stie unde. Am avut o perioada de vreo 5 ani in care efectiv nu am putut scoate nimic, nici un material bun. Asa ca inca o data ma indepartez de acel proiect. Poate ca voi avea la un moment dat ideile, inspiratia si timpul necesare pentru a-l duce la bun sfarsit. Pana atunci, ma ocup de mici lucrari si eseuri si bloguri pe tot felul de teme. Desi majoritatea acestora este – ati ghicit – criticata chiar si pentru o virgula care nu a fost pusa unde trebuie. Zilele trecute scrisesem o mica povestioara de vreo 3 pagini care mi-a venit dintr-o intamplare cu un amic si din cateva discutii cu prietenul. Toate bune si frumoase, am vrut sa il postez pe site la Compositions, dar am zis: „nu, hai mai bine sa ii dau omului sa o citeasca si el si sa vedem daca ii mai trebuie ceva.” Mda, i-a trebuit: sa nu fie postat deloc… Acum, intre noi fie vorba, nu faptul ca nu am putut sa public textul m-a deranjat cel mai mult, ci faptul ca ceea ce scrisesem era… „dragut”. Nu tu comentarii acide, nu tu felicitari pentru stil sau idei. Nimic. Decat „dragut”. Ma bate gandul sa postez oricum chiar daca el mi-a zis sa ramana intre noi dar… il respect pe omul asta, chiar daca ma calca pe nervi uneori.

Vai! Am ajuns la punctul de a vorbi despre serviciu? Aici, oamenii apropiati mie (care au si urechi sa asculte) stiu care e situatia, adica aceea ca eu stiu mai bine ce se intampla in firma aia blestemata decat stie administratorul. De unde si pana unde? Hai sa zicem doar ca eu, desi am fost angajata doar pe secretariat, fac si traduceri, si project management, si relatii cu publicul, avocatura atunci cand clientii nu isi platesc facturile, advertising, curierat, putina contabilitate… si orice altceva mai nascoceste „seful”. Si am un salariu de rahat! Abia reusesc sa imi platesc chiria si intretinerea din banii astia. Noroc cu banii de la ai mei, desi nici ei nu o duc prea bine. Ah, da… colac peste pupaza… suntem si in perioada de criza, ceea ce inseamna ca, pe domeniul meu cel putin, nu se fac angajari. Ceea ce inseamna ca nu pot pleca de la firma asta. Si cica sa mai faci si o facultate in perioada asta… Good luck! Mai ales ca am citit in ziar ca Ministra Educatiei – Abramburica – vrea sa scoata invatamantul la distanta. Pai, bine, femeie… imi platesti tu mie studiile si intretinerea si chiria ca sa pot face o facultate la zi? Si nu doar mie, ci tuturor tinerilor din alte orase cu situatii materiale nu atat de bune? Didn’t think so, bitch!

TO  BE  CONTINUED…..

Avusesem acum putin timp dorinta sa scriu un blog pentru a omagia memoria maestrului… dar m-am luat cu altele si am uitat complet. Nu am scuza.

Nu voi etala cine a fost “Motu” Pittis, nici nu voi scrie ce mari succese a avut in decursul anilor in care a lucrat ca actor, folkist, poet si altele pentru ca puteti foarte usor sa dati un search pe Google si veti afla tot ce doriti sa stiti. Voi spune doar ca a adus o contributie enorma artei romanesti si ca nu se va mai gasi un asemenea artist.

Odihneasca-se in pace!

Florian Pittis – Sunt tanar, Doamna

“Traim intr-un paradox infiorator: inconjurati de zeci de programe de televiziune si radio, ingropati sub maldarele de ziare si reviste iesite in fiecare dimineata din tipografii ori impietriti in fata computerelor de pe fiecare birou, inghitim, ora de ora, cantitati enorme de informatii, fara a putea spune, la finalul unui asemenea festin, nici ca ne-am saturat, nici ca ne simtim bine. Povestea cu informatia care inseamna putere nu mai tine.

Cunosc citeva familii care au inghesuit in apartamente de doua sau trei camere cinci televizoare. Am un amic care si-a luat un radio special si l-a montat sub dus si un altul care a ajuns sa care dupa el nu mai putin de patru telefoane mobile. De cind au aparut mp3-playerele e plina strada de insi cu castile in urechi, ca pe vremurile de demult cind incepea moda walkman -urilor. Intrerupem partasia cind suna mobilul si schimbam programele televizorului in timpul dialogurilor cu cei dragi. Ne trezim cu televizorul deschis, stam lipiti de Yahoo Messenger, tresarim de emotie la fiecare Mail ori SMS primit is, in general, momentele noastre de liniste sint strins legate de tubul catodic, ecranul cu plasma sau afisajul cu cristale lichide. Visele noastre depind de click, touch-screen sau tastatura. Vrem informatie la prima ora a diminetii, ni se pare ca nu putem trai fara a fi primii care afla cite avioane s-au prabusit peste noapte, cine a divortat, unde s-a intimplat, cind a murit sau cum a trait. Pentru asta, pentru iluzia de a parea cei mai informati oameni din lume, traim conectati la realitate prin zeci de fire care ne ies din prize sau din urechi si invatam sa pipaim lumea cu buricele degetelor lipite de telecomanda. Priviti de departe, sa spunem din timpul lui Moise sau al lui David, parem cel putin caraghiosi cu tot arsenalul nostru de instrumente informative: robotizati, dependenti de semnalul GSM sau de cablulTV.

De la un (d)racusor insistent
catre un (d)racusor aspru,

Ei bine, sunt un om slab!

N-am rezistat tentatiei si m-am apucat sa iti scriu urmatoarele randuri. Nici nu stiu cand le vei citi. Dar ce spun eu? Nu sunt sigur nici macar de vor ajunge la tine.

De mai bine de trei luni ne-am tinut amandoi de cuvant si nu am mai comunicat unul cu celalalt. Admirabil si impresionant dar, totusi… oare e bine sa ne ignoram in acest fel? Dupa ceva mai mult de 1 an impreuna, sa ne prefacem ca nu ne mai cunoastem… asta e ridicol si absurd. Sunt primul care isi recunoaste incapatanarea si lipsa de tact.

De o fi una, de o fi alta, cotinui sa scriu.

Iti face placere? Desigur. Cel putin partea de literat din tine. Apropo, cum mai stai cu romanul? Ai progresat, firesc, si ca volum si ca stil. Nu ma indoiesc. Ar fi interesanta o discutie pe aceasta tema, data fiind starea de acum.

Dar, lasand deoparte toate acestea, ma intreb ce mai faci, cum te mai simti, cum e atmosfera la facultate, care e starea ta de spirit. Esti bine, multumita si alte cateva de acest gen? Esti constienta ca m-am interesat, in limitele puterilor mele, despre toate acestea, dar una e sa-i asculti pe ceilalti si alta sa simti pulsul pe viu, direct de la sursa. Poate si tu ai fost curioasa si ai mai aflat cate ceva despre mine.

Ma stii cum sunt eu: ce nu ma omoara, ma intareste.

Despre multumire si fericire, numai viitorul va decide. Am nevoie sa fiu impins de la spate, stii tu…

Ca sa vezi, e adevarat ca timpul vindeca anumite rani sufletesti. Poate e doar nostalgia, dar cum e sfarsit de an, mi-am adus aminte de Revelionul trecut. Camera rece, membrele inghetate, lumanarile pe masa, dar mai ales trupurile noastre calde si pline de dorinta. Sa-mi fie iertata indrazneala si „necuviinta” dar asa a fost. Ne-am simtit bine unul cu celalalt, nu-i asa?

Stiu – nu te enerva – nu numai asta conteaza, dar cade greu in balanta.

Iti vine a crede ca incerc sa mi te imaginez, iar chipul tau il vad ca prin negura? Frumoase feste imi joaca mintea. In schimb, si acum iti sint atingerea, mirosul, glasul patrunzator, dar mai ales, spiritul muscator.

Detaliile fac tot deliciul.

Ma tem ca iti vorbesc ca un barbat indragostit. Fii ingaduitoare! Cand ti-am spus ca nu puteam fi prieteni, mai degraba la asta ma refeream. Noi doi doar prieteni… nu pot concepe asta. Cred ca trebuie conceput un cuvant nou, pentru acest simtamant intre prietenie si legatura emotionala. Eu unul nu-l stiu.

Am incercat cam tot ce se putea pentru a te „neutraliza” din sistemul meu. Dar inima are ratiuni pe care nici ratiunea nu le cunoaste. M-am straduit sa te urasc, si pentru o perioada am avut roade… dar asta a fost prima greseala. E ca si cum as fi incercat sa scriu cu un stilou pe o bucata de hartie dar fara cerneala. Capodopera era asigurata si nemuritoare, insa stearpa.

Nu stiu daca am mai avut curajul sa spun asta cuiva, dar cu tine mi-am ispasit toate greselile si am primit o pedeapsa binemeritata pentru toate amagirile, nedreptatile, inconstantele si prostiile pe care alte fete, si nu numai, le-au indurat datorita mie. Tu ai fost moneda mea de schimb, care in final s-a dovedit a avea o valoare mai mare si fiind mai grea decat puteam duce.

Te surprinde?

E nevoie de un tigru pentru a recunoaste o puma, surata lui.

Si totusi ma bantuie un gand, aproape ca o soapta abia rostita. Simt, mai bine zis „presimt”, o imblanzire a simturilor tale. Cu totii suntem ceea ce suntem si nu ne putem nega natura noastra adevarata. Nu doresc sa-ti pierzi taria de caracter, nervul, flacara din ochi, patima din inima, ambitia din spirit, orgoliul din suflet. Daca vor disparea, sau doar se vor atenua, vei fi nefericita. Esti un animal de prada; nu te lasa imblanzita! Dar cu siguranta gresesc, si cred ca privesc prin microscop un elefant. Cand ne vom intalni, si fii sigura de asta, imi voi da seama ce prost am fost sa ma indoiesc de aste lucruri.

Esti fericita? Esti sanatoasa? Te-au mai tulburat starile de panica si neliniste, ca atunci cand erai cu mine?

Crezi ce doresti, dar ma preocupa binele tau. Ma intrebi de ce. Poate pentru ca am vazut ceva mai mult decat o fata atragatoare si spirituala. Nu stiu, poate m-am vazut pe mine insumi si nu pot intoarce privirea. Esti si ramai singura fata careia i-am scris vreodata scrisori. Pe de alta parte, esti singura care m-a inspirat sa scriu.

Capriciu, neghiobie sau soarta? Nu cred ca e vreo diferenta.

Te laud prea mult, te magulesc, te ridic pe un piedestal. Ia stai o clipa, iti spui. E ceva in neregula in tabloul asta. Ce urmareste domnia ta?

Gata, m-ai mirosit si dibuit. Ma predau…

Oare?

Sunt acelasi pe care il cunosti. Ingrozitor si fermecator. Cand vreau! Chiar e nevoie sa te indoiesti de mine? Cand am vrut sa jignesc, am jignit, tu stii. Cand rad, o fac din toata inima. Cand critic, nu ma opresc. Cand iubesc, merg pana la capat. Pot minti fara scrupule, si am si facut-o… dar cu tine parca devin tembel si cretin.

„Esti fara speranta. Trezeste-te! Get a life!”

Multumesc pentru vorbele tale venite din inima.

I’m working here! I try to do my best!

Cam pedant, nu-i asa? Dar am avut profesori staruitori.

Si pana la urma ce vreau de la tine? Am nevoie de tact. Dificil de stapanit aceasta arta de a pune sangele sa fiarba, fara a-i face pe oameni sa dea in clocot.

Cred ca stii raspunsul la fel de bine ca si mine, numai ca nici in ruptul capului niciunul dintre noi nu-l va recunoaste in fata celuilalt.

Despre ce vorbeam? Lasa ca o sa imi aduc aminte.

Vrei sa aflii unele lucruri din viata mea personala din ultimul timp? Recunoaste ca te roade un pic sa stii de sunt sau nu cu altcineva. M-ai vazut sau poate nu cu alta fata, spuse aruncate de acolo-acolo, pareri contradictorii, orgolii zgandarite. Ei bine, gandeste in urmatorul fel: nu ti s-a parut ca ne-am cam invartit unul cu celalalt ca acele de ceasornic? Orice am vrut sa facem sau am facut… parca ne urmaream din umbra. Eu sigur ti-am simtit respiratia in ceafa. O iluzie de-a mea? Bine, fie. Crezi in predestinare? E retoric, caci scrii un roman ce are la baza o asemenea idee. Orice actiune provoaca o reactiune, nemaipunand la calcul efectele. Greseli o sa facem toata viata. Dar „greseala” ne va urmari cu o furie ce nu-ti da pace. Cum, de ce, cand, cu cine, unde… sunt intrebari minore; simple detalii. Ceea ce trebuie sa ne intrebam e „Nu voi regreta oare asta mult timp de acum incolo?”

O singura iubire, o singura inima, acelasi suflet.

In regula, dramatizez… Dar e mai putin adevarat?

Te gandesti cu spaima in acesta clipa daca vei mai avea liniste cu mine. Priveste adanc in tine. E spaima ce simti, sau surpriza incantarii si asteptarii?

Stiu defel cu cat dispret se vorbest despre oameni ce reactioneaza astfel; eu unul ii batjocoresc fara mila, dar nu ma tem sa o afirm. Nu sunt nici profet, nici inspirat, dar viziunea ce o posed ma indreptateste sa nu dau inapoi. Bate ca peste ani o sa rad de „nebunia” mea de-acum, dar n-o s-o uit.

Mi s-au reprosat multe, chiar cu bunavointa, dar tot ce-mi revine in gand e sa te iau in brate si sa te sarut asa cum numai eu stiu.

„Viseaza in continuare!”

Nu ma supar, caci simt ca si tu ai asemenea ganduri. Te-ai gandit vreo clipa ca poate asta ne e leacul? Nu instrainarea, ci apropierea „afectuoasa” poate fi solutia. Au practicat-o si altii, unii cu un succes neasteptat. Hm! Ce parere ai? Tineri, sanatosi, liberi si fara prejudecati… Ah, da, si inca „indragostiti”. Nici macar nu am insela, caci nu poti insela cu persoana sortita. Nu reactiona la primul impuls. Mediteaza si cugeta la rece.

Oh, maiculita! Zici ca suntem intr-un roman languros si siropos. Daca-mi zicea cineva toate astea acum 2 ani l-as fi scuipat. Nu-mi vine sa cred.

Cu toate astea vorbesc serios.

Gandeste-te!

Nici nu ma poti dispretui. Ai vrea, ca si mine, dealtfel. Glumesc, vorbesc serios, implor, poruncesc, critic si laud. Cine sa ma mai inteleaga?

Ei bine, nu pot decat sa iti fac urmatoarea propunere: raspunde-mi in scris. E mai elegant, patrunzator si dinamic. Si asa nu pot comunica pe mess. cu tine.

Si nu te inteleg. Iti mai e teama de ce ti-as putea trimite? Sa nu-ti fie. Oricum prefer hartia. Iar telefonul cu numarul tau vechi… nu e bine. Cu numarul tau adevarat… a dat pe multi peste cap. Nu sunt un monstru.

Dar poate ai motivele tale.

A fost o mica remarca. Nu o lua in seama.

Chiar nu ti-e dor sa stai de vorba cu mine? Maaa!

Ramai cu bine si sa fii fericita!
C.

Or rather, it had ended a long time ago, but it is only now that I chose to become aware of it… for more reasons than any of you may be able to imagine.

Why am I writing this, you might ask. I know not the answer to this question, however nagging it may be. Perhaps it would be wiser to start at the beginning.

I have known him for a few years, having made his acquaintance via a friend finder site on the internet. Bit by bit, he became my friend — my very best friend. There were facts and parts of myself which I shared with him that no other person knew of. I confided in him and offered my ears and support in turn when he too was in need. Similar tastes, similar thoughts. He, the adventurer; I, in search of independence. Some would say it was a match made in heaven… or hell, for we both admitted to having a dark side.

And then…

Then the brotherly link between us broke. I do not even know what caused it. From one point in time… it all began to deteriorate until the rupture turned into a huge rift.

I’ve not spoken to him in months.

No, I did not wish for this to happen. I have tried to shed some light on this matter and perhaps learn what had gone wrong between us. My efforts, however, were not rewarded with success. I have had many faults, but none could have been as severe to alienate us.

So, why do I feel the need to voice this now? What do I seek to accomplish? As far as I can tell… nothing.
I stand to win nothing from this disclosure to you. Perhaps only my peace of mind. Perhaps it is my way of acknowledging the fact that I have lost a very dear friend… that I am missing a part of me…

My sadness, then my anger… then the sheer lack of time to think and ponder on this matter have prevented me from realizing this earlier and I have hence carried this burden with me for so long. It saddens me to think of him again, to remember the good times we shared. It saddens me to know I might never see him again or hear his voice, or receive his advice.

I miss him…

Finally acknowledging this only begins the healing process.

Why do I write down my thoughts? No, I do not write this in hope that he will come across it one day and feel guilty. Contrary to what people might believe, I remember him fondly and always wish him the best. He was my friend — in the true meaning of the word. I have tried to hate him and — at the beginning — for a very short time I was victorious… but it soon dawned on me how childish my behavior was. How could I ever hate him when I had held him in such high esteem? When I have loved him with all my heart?

He played a part in molding me as a person; in molding my spirit. I learned a lot from him. I became stronger. I learned to question what was around me. I learned to never take anything for granted and cherish each and every moment of my life. I learned to search for a higher meaning. And I am grateful for it all.

Thus… taking a deep breath, I can say only this:

At long last, I can put this chapter where and in the form it belongs. It has come to an end… and end which allowed me to continue.

Goodbye, my dearest friend!