De pe platforma de aterizare, privi in sus si o vazu uitandu-se catre el de la o terasa la un nivel mai inalt fata de locatia lui. Ochii li se intalnira chiar daca intre ei era o distanta semnificativa. In ciuda acestui fapt, o vazu atat de clar, ca si cand ar fi stat la doar cativa centimetri departare.

Era incredibil de frumoasa!

Putea deslusi fiecare trasatura a chipului ei, fiecare rid. Avea lacrimi in ochii albastrii, iar vantul bland i se juca in par. Luke ii vazu buzele intredeschise, de parca asteptand un sarut ce nu mai avea sa vina vreodata.

Era imbracata intr-o rochie alba din voal si satin, ce curgea mladios pe corpul ei, dandu-i un aer de frumusete voluptoasa pe care nu il mai vazuse in faptura ei fragila. Rochia era incrustata cu pietre albastre si fire de argint. Pe cap purta o diadema cu design complicat.

Dar ceva nu parea la locul lui. Kyra era o femeie eleganta, fiind crescuta pentru o astfel de viata. Totul la ea striga a aristocratie. Chiar si fara sa fi fost invatata, ar fi stiut instinctiv cum sa vorbeasca, sa mearga si sa se poarte. Postura ei era una a unei femei nobile, dar ochii… Acei ochi blanzi, de culoarea safirului spuneau o alta poveste. Desi avea sangele, aparenta si purtarea unui monarh, barbatul stia ca ea se simtea incomfortabil. Kyra nu mai era obisnuita cu opulenta si bogatiile ce ii erau oferite pe Issalo III ca si regina. Fusese crescuta in ultimii ani ca un Jedi si, drept consecinta, era acum obisnuita cu stilul de viata minimalist ales de obicei de un Jedi… nu cu acesta pompozitate ridicula.

Luke isi opri gandurile inainte ca acestea sa il copleseasca cu dor, si incepu sa verifice cantitatea de combustibil, cateva fire ce fusesera rupte cand aterizasera, proviziile si daca R2 era bine prins in soclul sau pe X-wing.

Aceasta avea sa fie un zbor lung si singuratic inapoi acasa.

- In regula, R2, spuse Luke. Incalzeste motoarele si pregateste-te sa plecam spre casa.

Intorcandu-se sa mai priveasca regina o ultima oara inainte sa decoleze, isi ridica privirea catre terasa… dar nu o mai vazu acolo. O durere acuta ii strapunse inima, vazand asta.

Sunetul unor pasi rapizi pe trotuarul de piatra, apropiinu-se, ii atrase atentia si privi catre un arc aflat in stanga terasei. O vazu pe Kyra fugind catre el, si pe moment fu gata sa duca mana catre sabia de laser prinsa la curea. Dar Forta ii dadu de inteles ca nu exista niciun pericol. Era doar ea, plangand, decisa, rochia ridicata si prinsa strans in maini ca sa poata alerga.

Inima ii batu mai tare in piept.

Cand, in sfarsit, ajunse aproape de el, tanara ii sari in brate si il tinu strans. Mirosul ei era ca un drog iar atingerea pielii era atat un dar cat si o tortura.

Luke o tinu si el strans langa el.

- Te iubesc… o auzi soptindu-i.

Isi inchise ochii, sperand ca asta va opri lacrimile ce amenintau sa il napadeasca.

- Si eu te iubesc. (Facu o pauza.) Intoarce-te cu mine pe Coruscant.

Femeia se trase inapoi din imbratisare, dar doar putin, cat sa poata sa ii vada chipul.

- Stii ca nu pot. Locul meu e aici…

- Am nevoie de tine, recunoscu Luke cu tristete.

Kyra ii mangaie obrazul si zambi atunci cand el isi intoarse capul pentru a-i saruta palma.

- Luke, voi fii intotdeauna aici, asteptand sa te intorci… Chiar si atunci cand nu o vei mai face.

Inima barbatului batea nebuneste. Cum sa nu se inatoarca? Intregul sau suflet era aici, prins intr-o colivie de aur. O iubea nespus de mult, simtind chiar ca nu ar putea trai fara ea. Odata plecat de langa ea, avea sa petreaca fiecare zi cu gandul ca trebuia sa revina aici, unde o va gasi pe ea si unde va gasi un suflet, o minte asemanatoare lui, si bratele deschise… indiferent de ceea ce avea sa se intample.

- Ma voi intoarce, ii promise el pe un ton serios.

Iar Kyra ii zambi calduros si, aplecandu-se catre el, ii prinse buzele intr-un sarut. Luke o tinu strans, incercand sa lungeasca momentul pe cat posibil.

Buzele-i erau atat de dulci…

…dar nu mai putea sta.

N-am mai scris de mult pe aici, stiu, dar ce sa-i faci daca nu prea exista timp… si uneori nici inspiratie? Am preferat, ce-i drept, sa scriu la alte proiecte ale mele.

Mi-am zis, insa, ca situatia de aici trebuie sa se schimbe. Trebuie sa mai incerc sa postez ceva. Ceva ce chiar merita citit, preferabil, nu doar aberatiile mele obisnuite. Asa ca iata-ma iarasi cu laptopul in fata, gata sa pun in scris cateva vorbe sau sfaturi folositoare si interesante. M-am gandit la ce as putea scrie… Epistola fictiva de dragoste? Mica poveste sci-fi? Putina psihologie umana? Dar as fi intrat prea mult  in aria mea normala de lucru, sau in aria oamenilor apropiati mie. Vreau altceva…

Ma frec obosita la ochi si las laptopul in pace, desi n-am scris decat cateva randuri, si ma uit in jur sa vad daca nu cumva pisica e iar sinucigasa (si spun „pisica” pentru ca i-am taiat boasele acum 3 saptamani si nu prea mai e el motan). Il vad dandu-se frumos si tacticos pe langa cartea care doar ce am terminat-o.

Hmm… De ce nu?

Ajunsa iarasi in fata laptopului, las degetele sa tasteze si ideile sa vina singure.

Incepusem sa citesc „Elevul Dima dintr-a saptea” cu putin timp in urma. Ajunsesem acasa la Slobozia, la ai mei, si eram pe punctul de a termina „Asklepios” (si cartea asta o recomand). Vroiam sa iau ceva din biblioteca de acasa. M-am decis atunci la romanul lui Mircea Eliade, „Maytreyi”, pentru ca nu o mai citisem de mult si vroiam sa imi amintesc unele detalii. Tata m-a vazut inspectand raftul de carti, s-a ridicat de pe canapea si mi-a scos din raft inca o carte.

- Uite, ia-o si pe asta. E frumoasa cartea. Mie mi-a placut.

M-am uitat la titlu: „Elevul Dima dintr-a saptea” de Mihail Drumes.

Am intors cartea ca sa vad ce scria si pe spate (tic profesional, ce pot spune?):

Tinerii traiesc intens si „nu pot iubi decat vesnic”, au pudori, indrazneli si politeturi retro, se indragostesc fulgerator, vorbesc pretios, fac declaratii pasionale, juraminte si gesturi de viata si de moarte, cad in genunchi, saruta fotografii, ameninta cu sinuciderea… Ei sunt „prea tineri”, trec prin „fraza eroica a tineretii”, au farmecul candorii si al ero(t)ismului adolescentin, sunt naivi si idealisti, sinceri si extravaganti, plini de vitalitate si gata pentru sacrificii in numele unui ideal; arpetistii sunt, in frunte cu catalizatorul Grig Dima, niste eroi ai adolescentei. – Marius Chivu

Nu mai auzisem de cartea asta pana atunci, dar i-am fagaduit tatalui meu ca o voi citi. Si asa am nevoie de ceva de facut in RATB cand ma duc cine stie unde.

Dupa vreo doua saptamani in care am terminat de citit „Maytreyi”, am pus mana si pe romanul sugerat de tata si trebuie sa recunosc ca, desi nu mi s-a parut prea interesant la inceput, am inceput sa il iubesc; am ajuns sa citesc cartea cu sufletul la gura, suferind si bucurandu-ma odata cu personajele.

E o carte superba, exceptionala, care nu se aseamana cu nimic din ce am mai citit pana acum. Prezinta o poveste cu un farmec aparte, care te prinde ca intr-o vraja. Este o carte ce expune frumusetea si inocenta lucrurilor simpe, care ne amintesc de ce a insemnat sa fim adolescenti in salile de clasa. Scrisa intr-un stil de subiectivitate si sinceritate, te prinde in mrejele ei, oricat ai incerca sa fii distant. Te prinde si iti transmite o parte din idealurile personajelor, din visurile lor marete, din intensitatea cu care traiesc orice clipa, din repulsia sau admiratia fata de variate evenimente si personaje. Este o carte ce ne aduce aminte ca adolescenta este varsta la care totul e posibil si cand speranta nu poate fi distrusa de nimic.

Grigore (Grig) Dima este un adolescent ce incepe clasa a saptea – liceu (pe vremea anilor 1914 clasele erau structurate diferit fata de cele din ziua de azi) – dupa ce, pana in acel moment, fusese pregatit in particular. Atrage atentia unora prin faptul ca s-ar iubi cu o cantareata de opera, faimoasa Alina Barbu. Ca marturie, flutura ca pe un trofeu o poza a acesteia pe care o gasise intr-o carte uitata in tren; poza care poarta scris mesajul „Dragului meu Grig, pe veci a ta, Alina.”

Curand, gaseste o scrisoare care dezvaluie instructiunile gasirii unei comori ascunse intr-una din insulele Arhipelagului Galapagos, iar o excursie banala in Delta Dunarii se transforma in dorinta de a naviga oceanele in cautarea acestei comori fabuloase.

Grig Dima mobilizeaza prietenii, colegii de clasa si alti elevi sa lupte cu el pentru indeplinirea visurilor lor de a intemeia o noua tara, Grigorida, in arhipelagul Galapagos. Dima caracterizeaza, caricatureaza, da porecle personajelor cu care intra in contact intr-un mod trufas, indignat, carcotas, uneori chiar dispretuitor si superior. Acesta este perioada maturizarii sale; perioada in care se va bucura si va suferi, in care va castiga si va pierde, in care va lupta si va fugi. Acesta e perioada in care va afla ce inseamna sa iubesti, atat trupeste cat si sufleteste, va afla ca dragostea poate fi mai puternica decat orice altceva, ca poate starui de-a lungul veacurilor… dar ca, intr-un final, se stinge, se decoloreaza, isi pierde puterea intr-o lume condusa de paradoxuri, in care totul se schimba de parca s-ar privi printr-un caleidoscop. Niciodata la fel…

O carte cu sfarsit trist dar lucid… O carte asupra careia se lasa umbra mortii… O carte plina de voluptate si de aventura adolescentina…

O recomand cu draga inima.