Nici nu stiu cum sa explic senzatia care o am acum. E o stare care s-a instalat incet, putin cate putin, pana a ajuns la a fi ceva cu adevarat de anvergura; pana am ajuns sa simt ca nu mai pot continua daca nu o scot la lumina zilei intr-un fel sau altul. Si, avand in vedere intamplarile recente, sunt putine persoane in care am destula incredere incat sa le impartasesc gandurile mele. Asa ca scriu. Asa am facut intotdeauna cand nu mai puteam suporta frustrarea. Si ce poate fi mai bine decat sa ma deschid in fata unor persoane anonime de pe net?

Dar oare ce as putea scrie cand nu am idee de unde sa incep macar? Sau cu ce as putea continua? Sau sfarsi? Cred ca cea mai aproape de starea acesta blestemata e expresia „m-am desumflat”. Cu alte cuvinte, asteptarile mele, dorintele mele, aspiratiile mele, munca mea… au fost toate risipite. Au fost sfaramate in bucati minuscule si suflate in cele patru puncte cardinale. Simt ca orice as face e sortit criticii acerbe a prietenilor si apoi, desigur, e sortit esecului si/sau respingerii.

Vreti exemple, stiu. Urmeaza si asta. Am vrut mai intai sa punctez simptomele. Apoi posibilele cauze, apoi, daca am noroc sa imi dau seama… si modul de tratare.

Am resusit sa scot cateva designuri vestimentare din manutele acestea „talentate”. Am zis sa fiu in ton cu sezonul si sa fac o serie inspirata din uniformele marinaresti. Unele au iesit incredibil de bine; atat de bine incat as vrea sa imi gasesc un croitor/o croitoreasa ca sa le pot avea pentru mine insami. Iar aceste designuri, fiti atenti, au fost facute dupa o pauza considerabil de lunga in care inspiratie… ciuciu! Si primul lucru pe care multi dintre prieteni au zis-o a fost: „Bun, doar atat?” sau „Ah, da, dragut.” Mda, mersi. Daca vroiam sa nu fie catusi de putin apreciate desenele mele le aratam direct unor profesori de design de la snobista… pardon, ilustra… universitate de arte. Acum serios! Macar un „Uite, imi place X, dar cred ca trebuie sa mai lucrezi putin la Y”. Stiti voi… constructive criticism. Nu doare!

Trecem la categoria muzica. De putina vreme incoace mi s-a pus pata pe muzica lui Leonard Cohen. Why? Cautati clipurile sau fisiere audio ale omului pe net si o sa vedeti de ce. Are un stil aparte; un fel de blues/folk/gospel care imi place la nebunie. Cred insa ca ii exasperez pe toti cei din lista mea de Messenger cu statusuri care dau link catre o melodie sau alta a lui Cohen, iar prietenului si pisicii mele le-au iesit peri albi de cate ori ascult o melodie pe repeat. Long live Winamp! Pana acum a fost ba rock la greu, ba muzica usoara romaneasca (cea veche, de buna calitate nu ce se gaseste azi pe MTV Romania), ba André Rieu, ba Placebo, ba soundtrackuri… de cred ca parintii si cei care locuiesc cu mine se gandeau „Da’ mai schimba naibii odata placa!” Nimeni nu cred ca mai intelege preferintele mele.

Prieteni? He, ce mai prieteni. Majoritatea asteapta sa ii contactez eu ca sa isi aduca aminte sa mai intrebe ce fac sau cum ma simt. Nu mai zic ca au fost probleme si altercatii destul de nasoale in grupul asta al meu; mai intai eu cu o amica, apoi un amic cu un membru nou al gastii, care culmea, a fost adus chiar de el… Mare scandal a iesit atunci. Inca se mai simt animozitati, si am vaga banuiala ca iar o sa se iste un scandal intre noi toti. Dar de data asta nu ma mai implic decat daca sunt platita! Si inca destul de frumusel platita, nu orice suma. Altii nu intra pe mess decat cand li se atrage atentia ca ziua urmatoare trebuie ii dau disparuti, iar atunci cand apar si incep sa vorbeasca, mai ca mi-as fi dorit sa fi tacut complet. Iar pe altii nu stiu daca sa ii pun in grupul de amici si doar atat sau in grupul de pretendenti la… „favorurile” mele.

Am putea spune ca exista totusi un punct al vietii mele care e relativ fructuos: scrisul. Desi, asa cum era de asteptat, si aici apar mici sau mari probleme. Incepem cu inceputul: nu am inspiratie. Cel putin nu pentru lucrarile mele mai voluminoase. Romanul pe care il incepusem in timpul liceului s-a dus de mult pe apa sambetei. Am schimbat idea complet acum vreo 2 ani intr-o incercare disperata de a mai face ceva, dar se pare ca nici asa nu se ajunge cine stie unde. Am avut o perioada de vreo 5 ani in care efectiv nu am putut scoate nimic, nici un material bun. Asa ca inca o data ma indepartez de acel proiect. Poate ca voi avea la un moment dat ideile, inspiratia si timpul necesare pentru a-l duce la bun sfarsit. Pana atunci, ma ocup de mici lucrari si eseuri si bloguri pe tot felul de teme. Desi majoritatea acestora este – ati ghicit – criticata chiar si pentru o virgula care nu a fost pusa unde trebuie. Zilele trecute scrisesem o mica povestioara de vreo 3 pagini care mi-a venit dintr-o intamplare cu un amic si din cateva discutii cu prietenul. Toate bune si frumoase, am vrut sa il postez pe site la Compositions, dar am zis: „nu, hai mai bine sa ii dau omului sa o citeasca si el si sa vedem daca ii mai trebuie ceva.” Mda, i-a trebuit: sa nu fie postat deloc… Acum, intre noi fie vorba, nu faptul ca nu am putut sa public textul m-a deranjat cel mai mult, ci faptul ca ceea ce scrisesem era… „dragut”. Nu tu comentarii acide, nu tu felicitari pentru stil sau idei. Nimic. Decat „dragut”. Ma bate gandul sa postez oricum chiar daca el mi-a zis sa ramana intre noi dar… il respect pe omul asta, chiar daca ma calca pe nervi uneori.

Vai! Am ajuns la punctul de a vorbi despre serviciu? Aici, oamenii apropiati mie (care au si urechi sa asculte) stiu care e situatia, adica aceea ca eu stiu mai bine ce se intampla in firma aia blestemata decat stie administratorul. De unde si pana unde? Hai sa zicem doar ca eu, desi am fost angajata doar pe secretariat, fac si traduceri, si project management, si relatii cu publicul, avocatura atunci cand clientii nu isi platesc facturile, advertising, curierat, putina contabilitate… si orice altceva mai nascoceste „seful”. Si am un salariu de rahat! Abia reusesc sa imi platesc chiria si intretinerea din banii astia. Noroc cu banii de la ai mei, desi nici ei nu o duc prea bine. Ah, da… colac peste pupaza… suntem si in perioada de criza, ceea ce inseamna ca, pe domeniul meu cel putin, nu se fac angajari. Ceea ce inseamna ca nu pot pleca de la firma asta. Si cica sa mai faci si o facultate in perioada asta… Good luck! Mai ales ca am citit in ziar ca Ministra Educatiei – Abramburica – vrea sa scoata invatamantul la distanta. Pai, bine, femeie… imi platesti tu mie studiile si intretinerea si chiria ca sa pot face o facultate la zi? Si nu doar mie, ci tuturor tinerilor din alte orase cu situatii materiale nu atat de bune? Didn’t think so, bitch!

TO  BE  CONTINUED…..

Cu mare regret, aduc aminte celor ce inca mai tin minte vremurile trecute ca in ziua de 5 august 2007 a plecat dintre noi un mare om: Florian “Motu” Pittis.

Avusesem acum putin timp dorinta sa scriu un blog pentru a omagia memoria maestrului… dar m-am luat cu altele si am uitat complet. Nu am scuza.

Nu voi etala cine a fost “Motu” Pittis, nici nu voi scrie ce mari succese a avut in decursul anilor in care a lucrat ca actor, folkist, poet si altele pentru ca puteti foarte usor sa dati un search pe Google si veti afla tot ce doriti sa stiti. Voi spune doar ca a adus o contributie enorma artei romanesti si ca nu se va mai gasi un asemenea artist.

Odihneasca-se in pace!

Florian Pittis – Sunt tanar, Doamna

So if I asked you about art, you’d probably give me the skinny on every art book ever written. Michelangelo, you know a lot about him. Life’s work, political aspirations, him and the Pope, sexual orientations, the whole works, right? But I’ll bet you can’t tell me what it smells like in the Sistine Chapel. You’ve never actually stood there and looked up at that beautiful ceiling; seen that… If I ask you about women, you’d probably give me a syllabus about your personal favorites. You may have even been laid a few times. But you can’t tell me what it feels like to wake up next to a woman and feel truly happy. You’re a tough kid. And I’d ask you about war, you’d probably throw Shakespeare at me, right? “Once more unto the breach, dear friends.” But you’ve never been near one. You’ve never held your best friend’s head in your lap, watch him gasp his last breath looking to you for help. I’d ask you about love, you’d probably quote me a sonnet. But you’ve never looked at a woman and been totally vulnerable. Known someone that could level you with her eyes, feeling like God put an angel on earth just for you. Who could rescue you from the depths of Hell. And you wouldn’t know what it’s like to be her angel, to have that love for her, be there forever, through anything, through cancer. And you wouldn’t know about sleeping sitting up in the hospital room for two months, holding her hand, because the doctors could see in your eyes that the terms “visiting hours” don’t apply to you. You don’t know about real loss, ’cause it only occurs when you’ve loved something more than you love yourself. And I doubt you’ve ever dared to love anybody that much. And look at you… I don’t see an intelligent, confident man… I see a cocky, scared shitless kid. But you’re a genius, Will. No one denies that. No one could possibly understand the depths of you. But you presume to know everything about me because you saw a painting of mine, and you ripped my fucking life apart. You’re an orphan, right? You think I know the first thing about how hard your life has been, how you feel, who you are, because I read Oliver Twist? Does that encapsulate you? Personally… I don’t give a shit about all that, because you know what, I can’t learn anything from you, I can’t read in some fuckin’ book. Unless you want to talk about you, who you are. Then I’m fascinated. I’m in. But you don’t want to do that do you, sport? You’re terrified of what you might say. Your move, chief.